Mizerie
În ultima lună am locuit în Turda, oraș pe care l-am
părăsit anul trecut în grabă. M-am reîntors aici pe șantier, în vacanță și am
stat în casa cea veche pe care continui să o numesc, din reflex, acasă. După
opt luni de absență am regăsit Turda mă’sii neschimbată, intactă, cu
ciudățeniile și enormitățile ei.
Vremea fiind schimbătoare în luna august, nu am putut
profita de binefacerile balneare, dar a fost plăcut să revăd
împrejurimile pitorești, Cheile Turului și cascada Ciucaș din Cornești. Peisaje
superbe de zonă submontană, intens colorate cu pet-uri, doze de aluminiu,
pungi, coji de lubeniță și alte gunoaie pe care renunț să le mai inventariez.
Nu înțeleg meteahna asta a românului să își lase mizeria peste tot pe unde
umblă, să își întindă masa relaxat lângă gunoiul altuia (și atunci i se pare
normal să-l completeze). E de fapt o comoditate maladivă, pentru că nu pot
înțelege cât de idiot și redus mintal trebuie să fi ca să nu-ți poți pune
ambalajele într-o pungă, pur și simplu, înapoi în bagajul cu care ai venit, și
să le arunci la primul container întâlnit în drum. Dacă au încăput pline, cum
nu mai încap goale?
Am uitat o clipă cât de minunată e Turda și mi-am luat un
covrig pe stradă. Mi-am reamintit pe când să intru în piață printr-unul din
cele două ganguri: m-a izbit un miros de pipi și de jeg că mi s-a întors
stomacul pe dos și am aruncat covrigul. Într-un coș de gunoi de la intrarea în
piața alimentară a orașului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.