NOTE DE LECTURĂ

            

            Memoriile lui Kemény János

Foarte interesante memorii am citit săptămâna trecută, amintirile lui Ioan Kemény (1607-1662), Memorii. Scrierea vieții sale, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2002, traduse din maghiară de Pap Francisc. Se zice că au fost scrise în anii captivității sale tătărești, la Bahcisarai, dar mulțimea detaliilor și a numelor proprii indică o completare ulterioară. Ca toți din elita vremii si J. K. este preocupat preponderent de politică (intrigi) și război. Printre acestea, pe undeva, mai răzbate și cotidianul, se strecoară mărunțișurile vieții.

Scrierea începe cum trebuie, cu genealogia familiei Kemény, în fond o trecere în revistă a principalelor familii nobiliare din elita epocii, ale căror nume le știm azi grație  castelelor ruinate care populează Transilvania: Banffy, Kemény, Lonyai, Kornis, Haller etc. E șocant să vezi cum sute de ani destinele acestui spațiu au fost dictate de membrii acelorași familii. Am mai menționat faptul că stră-stră-strămoșii mei au fost iobagii valahi ai lui Kemény János. În nesfârșitele lui peregrinări nu uită să menționeze când se întoarce la moșia lui de pe valea Arieșului inferior (căreia îi zice «casa mea», p. 162).

În memoriile astea de sute de pagini K. J. aminteşte şi descrie foarte rar femei. Nu are loc de menţionarea detaliată a războaielor mărunte pe care le poartă el şi principii lui şi care seamănă cu guerillele moderne. Una dintre primele femei descrise este doica lui: «doica mea era o fată, dacă mi-e îngăduit să zic aşa, sau poate, mai degrabă, o muiere-fată; fată, căci nu avea soţ, muiere căci avea un copil şi, deci, lapte din belşug; o secuică din scaunul Mureşului, bună la cânt, bună dansatoare haiducească, muiere cătănoasă, căreia şi mai târziu i-am purtat multă grijă…» (p. 47). Altă dată, tânărul K. J., aflat într-o misiune în Lusacia la un personaj de rang princiar al cărui nume l-a uitat, ne povestește: «… unde veniră mama sa, o vârstnică de treabă, soția sa, femeie tânără foarte frumoasă, cele trei surori mai mici, foarte frumoase și fragede; toate veniră acolo și se așezară la masă cu noi; el ne ospeți foarte cumsecade , cu pohvală și îmbelșugare. Noi, maghiarii, văzurăm aici pentru prima oară un veșmânt de femeie decoltat, deschis, iar bietul Francisc Mikó, și beat, dar, de altminteri și foarte venereus, s-a ținut mult după ele…» (p. 66-67).

Într-o lume mult diferită de cea modernă K. J. este acaparat de conflict. Uneori conflictele îl aduc în contact cu domnii valahi, Vasile Lupu și Matei Basarab. Din amintirile familiei povestește și despre Mihai Viteazu, în contextul unui discurs de denigrare a fostului principe Sigismund Báthori: «Altă dată cedă țara fratelui său mai mic, cardinalul Andrei Báthori, și el se duse în Polonia; vodă Mihai bătându-l pe acel Andrei Báthori la Sibiu, acela vru să fugă în Moldova, dar fu omorât de propriii săi oameni de rând în munte, în Ciuc, iar capul său fu dus în fața voievodului; acesta s-a miluit la vederea lui cam ca și împăratul Iulius când a văzut capul lui Pompei, zicând: Hai! Szarakul popa! Szarakul popa!» (p. 35). Aproape ca în filmul lui Sergiu Nicolaescu.

Războaiele epocii se desfășoară sub semnului vinului și al cruzimilor. Se încheie armistiții ca să se poată cumpăra butoaie de vin. Într-o intervenție împotriva lui Vasile Lupu (care îl atacase pe Matei Basarab, în contra mitului reîntregirii Daciei, al originii comune și al proverbialei prietenii milenare moldo-valahe), K. J. ne spune cum «trupeții de rând din Țara Românească și Moldova s-au retras de la gâlceavă mergând pe sănii, alimentele erau puține, dar vinul mult, din care pricină valahii au tăiat multora dintre secuii rămași în urmă în munți gâtlejul, la unii testiculele…» (p. 189).

Sunt multe lucruri de semnalat din aceste interesante memorii. Mai notez doar nunta unei fiice a lui Vasile Lupu cu prințul lituanian Janusius Radziwill, nuntă al care K. J. a participat. «Nunta avu loc cu mare solennitas, din Polonia veniră mulți nobili, trimișii regelui și ai altora, cu veșminte frumoase și harnașamente, călăreți buni, oameni unul și unul, și mulți, circiter două mii de călăreți împreună cu pedestrașii; dar de-a adevăratelea ei nu întrecură ca vestimentație pe cei de la curtea voievodului; erau multe veșminte ornamentate cu blană de nevăstuică, de râs, veșminte cu mătase; mese mari și îmbelșugate, la mesele tuturor participanților de vază mâncare proaspătă în gen polonez, prăjituri, marțipan cât voiai, pe toate mesele lungi tăvi și farfurii de argint, muzică multă de tot felul, jocuri de carnaval, acrobații pe funii, minunați dansatori și oameni de artă; in summa, un fast măreț, lume multă de amândouă părțile, nu cu barbarie de țărani valahi, ci cu aranjamente creștinești ca la regi. (…) Înainte de a ne așeza la masă, s-au încins la dans valah cincizeci sau șaizeci de doamne nobile, de fete, prinzându-se de mână, și dansau când în cerc, când în lung; aveau niște veșminte foarte nouțe. (…) La mesele principale, nunta nu fu prea presărată de beţivănie, dar s-a băut pe îndelete; după aceea , trimisul regelui, mirele şi polonezii s-au ridicat de la masă şi plecară (…). Voievodul îi însoţi, dar ne rugă să-l aşteptăm; reveni repede şi stătu la băutură cu noi… » (p. 260-261). Pare o nuntă de la curtea Împăratului Roș din povești.

Dacă trecem peste descrierea maniacală, pe multe pagini, a campaniilor militare, memoriile lui K. J. sunt chiar interesante și merită citite. Sunt o frescă veridică a unei epoci prost înțelese de istoriografia națională.