Îmi vine greu să citesc cărți de istorie (alta decât cea
antică), scrise de istorici cu școală și metodă. Dar citesc cu plăcere mărturii
din epocă. Am citit recent Memoriile
Principelui Nicolae Suțu, mare logofăt al Moldovei (1798-1871, București, ed. Humanitas, 2013. Prima parte chiar mi-a plăcut și am
parcurs-o cu interes. În a doua, acolo unde politica a acaparat preocupările și
însemnările lui Nicolae Suțu, am citit mai greu. Pe de o parte politica nu mă
interesează, pe de alta însemnările lui începeau să semene cu o carte a lui
Leonid Boicu despre chestiunea
dunăreană.
Copilăria lui constantinopolitană m-a transpus într-o
lume complet străină, dispărută. O lume levantină, din romanele lui Kadare,
care a contat mult pentru N. Suțu (sau așa am ales eu să citesc memoriile, în
cheia asta psihanalitică a formației fanariote).
M-au amuzat un pic descrierile partidelor de vânătoare,
care revin în diferite părți din tinerețe. Un sport dus până la obsesie de o
clasă decadentă (de fapt în curs de extincție, dar nu știa asta, o putem
preciza noi, post festum). Un
unchi mare al autorului a făcut la 95 de ani un atac de apoplexie care i-a
lăsat mâna stângă vânătă și chircită. Ce-și dorea acest Mihai Ghica: "Dacă ajung,.., ca până vara
viitoare să ridic mâna până la ochi, o să mai împușc câteva prepelițe!" (p. 78-79).
Autorul e simpatetic cu o altă categorie socială în curs
de extincție: nobilimea maghiară din Transilvania. Petrece în 1821 o vacanță la
Mehadia unde cunoaște "o
contesă Bethlen, dizgrațioasă la trup, dar cu chip plăcut..!?", după care în anul 1822 vizitează, cu
treburi, Clujul și este invitat de o seamă de familii maghiare (a contelui
Bánffy, a baronului Józsika). Fermecat de primire face descrieri măgulitoare și
idilice ale acestor vizite care contrastează cu mărturiile din epocă[1]: "pretutindeni mesele erau
somptuoase și vinurile atât de vestite ale Ungariei servite din belșug". Nicolae Suțu observă și că "pe atunci domnea printre unguri un
entuziasm general pentru cauza grecilor", materializat prin toasturi și nume
grecești date copiilor unguri (p. 93).
Mutat la Suceava, Cernăuți și Iași, împământenit prin
căsătorie, Nicolae Suțu începe o nouă viață în Moldova, dominată de politică,
muncă administrativă și sportul lui favorit, vânătoarea. În jurul Iașului sau
la moșia familiei de la Pungești (unde se va protesta două sute de ani mai
târziu împotriva extragerii gazelor de șist) el decimează, uneori cu sadism, populația
de prepelițe și iepuri. Descrie apoi, în detaliu, o lungă perioadă de
activitate, complet neinteresantă, de muncă administrativă în slujba domnilor
pământeni regulamentari, Mihail Sturdza și Grigore Ghica. O viață cu suspans și
adrenalină din cauza furnicarului de intriganți care zumzăie în jurul curții
domnești. Nicolae Suțu se descurcă, cade întotdeauna în picioare, redactează
corespondența privată și este confidentul domnilor. Și pentru că el este
autorul memoriilor evident că are întotdeauna dreptate și urmează, fără
abatere, drumul cel bun.
Originea grecească și
pro-rusismul lui Suțu îi determină miopia politică. Combate politica școlară a
a lui August Treboniu Laurian, inspector general al școlilor Moldovei între
1852-1858: (p. 207-208) "…n-am
găsit nimic național în făgașul imprimat studiilor de domnul Laurian. S-a
străduit, e adevărat, să inspire oroare față de panslavism, dar în loc a
introdus elementul transilvănean curat. Prin extinderea naționalității române,
incompatibilă cu condițiile politice în care se afla țara, el a înghițit și a
șters naționalitatea moldoveană și a inoculat în mintea generației prezente
germenii unor aspirații în mare parte utopice, pentru că realizarea lor depășea
sfera însăși de acțiune a națiunii și ele nu puteau intra în prevederile
gândirii celei mai îndrăznețe decât ca o consecință întâmplătoare a unei
răsturnări totale a echilibrului actual". Peste două generații s-a văzut limpede
că s-a înșelat asupra viitorului naționalității
moldovene. Unirea, Cuza, comisia
de Focșani completează sfârșitul poveștii. O carte englezesc de plicticoasă
despre sports and politics.
[1] Vezi, de exemplu, mărturia (citată de
editor, p. 402, n. 53) contelui Széchenyi István din 1821 care descrie vizita
la Bánffy Farkas din Huedin : "…am
fost cuprins de o mirare foarte mare din pricina murdăriei gazdei și slugilor… Bánffy Farkas arăta ca un renegat
turc, nemaipăstrând nimic din credința și portul său, pus pe vrăjmășie.
Gospodina, fată drăguță, de vreo 19 ani, zăcea cu fierbințeală, pe jumătate
goală, cu totul familiar, în camera vecină, pe un cearceaf nespus de murdar… ".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.