La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


joi, 4 decembrie 2014

NOTE DE LECTURĂ









Nu mai suport să mai citesc nimic despre geografia antică și mai ales despre Ptolemeu. Cine este Ptolemeu, un fel de enciclopedist, un Leonardo da Vinci al secolului II? Și mai ales ce a scris el? Ce este Geografia pe care o disec de ani de zile și nu reusesc să o înțeleg deloc. De ce e atât de inegală și eterogenă pe de o parte și atât de completă și bogată în date pe de alta. Oricât fug de acceptarea ipotezei Bagrow – Polaschek, mi se pare că voi sfârși prin a o accepta. Mă tem că nu exista în antichitate o asemenea geografie, ci, din opera geografică, doar ceea ce cunoșteau Pappus, Théon din Alexandria, Anania din Shirak, arabii, anume cartea a 8-a, Kanonul, tabele matematice, iar geografia așa cum o știm nu este altceva decât o compilație bizantină din secolul XIII.

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (8)

Săptămâna trecută aș minți dacă aș zice că nu m-a interesat politica. Așa un pic m-a preocupat, atât cât să deschid facebook-ul zilnic și să urmăresc fluxul de știri de acolo. Și eram pesimist și blazat și îmi părea cumva rău de tinerii din jurul meu care, la cei 20 și ceva de ani ai lor, sperau și se iluzionau că va câștiga Klaus Iohannis. Îmi venea peste mână să-i dezamăgesc, să le spun, din experiența mea, că nu are cum să nu câștige Victor Ponta, indiferent câte mii de like-uri dau ei pe facebook și câte clipuri și lozinci haioase distribuie. Le-am mai povestit din experiența mea, ehe, când eram eu ca voi…, am lipit afișe cu Constantinescu cu prenadez pe toți pereții, am reprezentat PNȚCD-ul într-o secție de votare studențească din Cluj, am dat mâna cu părintele Boilă, nepotul lui Maniu, care venise în vizită la secția de votare, am contribuit carevasăzică la «revoluția» din 1996. Drept care, mă gândeam eu în sinea mea, am dreptul să nu mai fac nimic acum. Faceți voi, e rândul vostru, că sunteți tineri, eu mă simt bătrân, învins de sistem ca președintele Constantinescu, am depus armele, am capitulat, nu mai vreau decât să supraviețuiesc cumva în țara asta, chiar dacă va fi toată a lui Ponta, acest Augustus dâmbovițean, «Augustus dă România», cum ar zice tabloidele, care a vrut să cumuleze la cei 42 de ani ai săi toate funcțiile principale de partid și de stat.

Nu am sărit conform lozincii «Cine nu sare, nu vrea schimbare!», prins în vertijul muncii cotidiene și acaparat de problemele curente. Mi-au plăcut, însă, plimbările clujene, civilizate, cu atmosferă relaxată cu spirit ludic și lozinci și pancarte haioase. Lozinca mea preferată a fost «Klaus, Klaus, nu ne da la Mickey Mouse», unde în loc de numele șoricelului Disney era un desen al lui Mickey cu fața lui Victor Ponta. Mișto. Din păcate am văzut și politicieni de profesie care s-au insinuat, s-au strecurat printre oameni și au poluat cu prezența lor. Un prieten din «diaspora» mi-a zis că Declarația de la Cluj e unul din cele mai bune lucruri care s-au întâmplat în ultimii ani în România. Și eu cred că e salutară această redeșteptare a civismului, sau o activare civică a tinerilor, și cred că mișcările din ultimii ani, ca Uniți Salvăm, sau grupuscule de stânga mai mult sau mai puțin radicale ca Grupul de Acțiune Socială, Clujul Civic, Tinerii Mânioși, au jucat rolul principal în mobilizarea oamenilor.  Încă o dată, mă bucur că m-am înșelat. Important este că românii s-au mobilizat, au votat și l-au ales pe Klaus Ionannis. Asta e cu adevărat important, nu faptul că a pierdut Victor Ponta.

vineri, 7 noiembrie 2014

NOTE ZILNICE

Poșta română e o instituție complet complet disfuncțională, pe măsura statului în care există. Azi m-am dus a treia oară după cardul de sănătate cu cip și tot nu l-am obținut.
Inițial m-a sunat un vecin de la fosta mea adresă cum că factorul poștal mă caută acolo să îmi lase cardul de sănătate. Nu mi-a lăsat nici un aviz, ci vorbă să îl caut poștă. Peste câteva zile am ajuns la oficiul respectiv unde funcționara mi-a zis că probabil cardul e încă la poștaș, să revin peste o săptămână. Am revenit și nici vorbă de card. Aceeași funcționară m-a asigurat că obiectul s-a întors la Casa de Asigurări de Sănătate.
Peste alte două săptămâni am primit un aviz cu data pe ștampilă 3 noiembrie că trebuie să mă prezint urgent la poștă să îmi ridic cardul de sănătate. Pe aviz scria până în 10 noiembrie, dar cineva a tăiat cu pixul și a scris 5 în loc de 10. Avizul era aruncat la intrarea în scară (afară) printre niște pliante de reclamă de la un supermarket. L-am găsit azi, în 7 noiembrie, și am mers din nou, a treia oară, la poștă. După ce am stat o jumătate de oră la coadă din cauza unora care își plăteau facturile la utilități stilata funcționară clujeană mi-a zis că, nu vedeți că era până în 5. Văd, zic, că era scris 10 și cineva a scris cu pixul peste. A dat din umeri și mi-a zis că o să-mi găsesc cardul la medicul de familie.
Am fost de trei ori la două oficii poștale și e posibil să merg în viitor la Casa de Asigurări sau la medicul de familie. Mă întreb dacă voi ajunge vreodată în posesia cardului. Și chiar dacă ajung, o să fie valabil vreo doi-trei ani după care o să inventeze altceva de la minister. Să mai cheltuiască niște bani, să mai dea de lucru la o șleahtă de funcționari care tocesc scaunele pe-acolo, să le distribuie încă o dată prin poșta română. De ce nu funcționează oare nimic bine la noi? De ce când trebuie să trimit o scrisoare importantă prefer serviciile de curierat gen TNT, Cargus, DHL? Poate pentru că la poștă lucrează niște tanti super-acrite care s-au angajat când aveau 20 de ani pe vremea lui Ceaușescu și au îmbătrânit în serviciu și poștași slab motivați și prost plătiți care aruncă corespondența în fața ușilor la scările cu interfon. Și pentru că nimeni nu îi verifică cum muncesc. Eu aș desființa pur și simplu poșta română. Și nu aș mai înlocui-o cu nimic. Mai bine să ne emită cardurile la București și să mergem toți să ni le ridicăm de-acolo. Și pe jos să fi mers, ca Badea Cârțan, și tot aveam cardul azi. Așa, prin poșta română, nu îl am după o lună.

sâmbătă, 25 octombrie 2014

NOTE ZILNICE

1. Cred că diferența dintre un tip inteligent și unul mai puțin inteligent, este că primul își cunoaște limitele. Știe când să se oprească din marșul în care trebuie să ne demonstreze reala valoare, un pic înainte să cadă în derizoriu. Numai proștii nu se știu auto-evalua.

2. E o problemă cu etnia rromă de pe meleagurile noastre. Un țigan inteligent cu care lucrez  nu poate ieși din discursul duplicitar. E un tip cu reflexe de șef de echipă și îl întreb cum sunt ceilați colegi ai lui. Excepționali, de treabă, muncitori, etc. Îl întreb: în care din ei ai încredere? În niciunul, îmi zice.

joi, 23 octombrie 2014

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (7).

E clar că nu mă interesează politica, dar absolut deloc. Azi, am aflat cu stupoare, că în 2 noiembrie avem alegeri prezidențiale. Și brusc m-am luminat, mi-am dat seama de ce s-au activat așa candidații pe la tv: românii mândre, frumoase, ale lucrului bine făcut etc. Mi se pare o campanie lipsită complet de inspirație, populată de slogane inepte. Ce e aia România frumoasă? La ce frumuseți se referă? La cele naturale, care există oricum independent de prezența românilor locuitori în România respectivă? Și care ar fi și mai frumoase dacă românii ar lipsi? Ce e aia România lucrului bine făcut? O aluzie la spiritul german, la neamțul care a primit șurubul la împărțeala originară? Românul ce a primit acolo? Noroc cu paharu’? cei ce au făcut campania nu au priceput că românul nu vrea să facă lucrurile ca neamțul. Vrea să le facă ca până acum, dar să trăiască ca neamțul. Să muncească puțin, spre deloc, și să trăiască bine, spre foarte bine. Cretinismul sloganului – Mândri că suntem români – l-a surprins foarte bine în comentariul său dl. Liiceanu într-un articol care riscă să devină viral pe internet (http://www.contributors.ro/editorial/fie-va-mila-de-noi-domnule-ponta). Editorialul e interesant, dl. Liiceanu e sclipitor în portretul critic pe care i-l face lui Ponta și jalnic în accesele lui băsiste. Acolo când vorbește de limbaj, tupeu, exploatarea febrei pacientului etc., foarte mișto de altfel, vorbește de foarte mulți politicieni români, inclusiv de Băsescu. A inventat Ponta bășcălia și glumele groase în spațiul public? Mă enervează partizanatele politice și amneziile subite ale unora. Săracu’ Băse, cum a vrut să salveze el România și a tăiat 25 la sută din  toate salariile. Ce viziune economică de excepție care e acum blamată! Extraordinar cât de tâmpiți putem fi. Sau de lichele.

marți, 14 octombrie 2014

NOTE ZILNICE


Nu am chef:
· să mai fac săpături arheologice și birocrația aferentă;
· să mă mai prefac că îi învăț ceva pe unii pe care nu îi interesează aproape nimic;
· să mai scriu tot felul de chestii științifice care nu sunt citite decât de vreo 50 de persoane în reviste de specialitate obscure sau volume omagiale;
· să mai particip la colocvii, simpozioane, workshop-uri, întruniri științifice de tot felul, unde se adună aceiași oameni care vin acolo numai pentru a se auzi vorbind în public.

Am chef:
· să merg într-un club, unde se cântă muzică live, să beau 100 de votcă și să fumez un carpaț sau, dacă nu, un snagov (adică țigări care nu mai există).
· să citesc un roman bun despre lumi imaginate, inexistente, exotice și tentante, cu întâmplări neverosimile până la absurd;

· să emigrez în altă țară.

duminică, 5 octombrie 2014

Arsenie Boca



Azi, excursiunile mele arheologice m-au purtat la Silvașu de Sus, județul Hunedoara. Un sit cu cioburi din prima epocă a fierului era la ieșire din sat, spre Mănăstirea Prislop. Era o circulație intensă pe drumul de țară de acolo, autocare, mașini din toate județele țării. Pe vârful dealului erau parcate câteva zeci. Am zis, că dacă suntem și noi acolo, să vedem mănăstirea. Ne-am strecurat printre mașinile și pietonii care umpleau drumul și am reușit, cu greu, să ajungem până în zona comercială, la câteva sute de metri de mănăstire. Erau cel puțin două mii de oameni într-o sâmbătă obișnuită, așa că ne-am întrebat ce îi aduce acolo. La o tarabă erau multe icoane și cărți cu părintele Arsenie Boca, sfântul închisorilor. Atunci am cuplat ce era acolo. Am nimerit într-un loc de pelerinaj, la mormântul unui sfânt ortodox necanonizat, în centrul devoțiunii populare ortodoxe din Romania. Am cumpărat o carte cu Minunile lui Arsenie Boca. Văzute și nevăzute, mărturisite de ucenicul său Preot Vasile Vamvulescu, am mâncat o plăcintă pe plită cu brânză și am plecat. Eram cu altă treabă acolo, așa cum mi se întâmplă mai întotdeauna. M-a impresionat mulțimea de români veniți din toate colțurile țării să se roage și să depună flori la mormântul părintelui. Mi-am adus aminte când am fost în 2000 la biblioteca din biserica capucinilor din deal din Messina. Și acolo eram cu altă treabă, să citesc despre zeii păgânismului clasic. În fața bisericii era o statuie din bronz, în mărime naturală, a sfântului catolic pe-atunci necanonizat Padre Pio, purtătorul de stigmate. La fiecare cinci minute oprea o mașină și un credincios depunea un buchet de flori la statuie. Refugiul unde era statuia era tapetat cu flori. Atunci am înțeles ce înseamnă devoțiunea populară și cultul imaginilor în creștinismul modern.
Scrie Preot Vasile Vamvulescu:
p.  68: «Adeseori părintele se suia în munți, să se roage, unde oamenii nu-l mai îmbulzeau cu nimicurile lor. Sălbăticiunile veneau la el și le mângâia»
p.  69: «Prin 2006 cineva a urcat pe la amiază spre mormântul Părintelui. Când a ajuns în poieniță l-a văzut pe Părintele Arsenie ieșind din mormânt, prin văzduh, și coborând spre mănăstire, îmbrăcat în alb strălucitor. I-a zis atunci părintele celui pe care îl văzuse că are o misiune de îndeplinit, dar la Vecernie va veni înapoi. Când a bătut clopotul de vecernie, l-a văzut întorcându-se, până a intrat în mormânt.»
p. 80: «Părintele Nifon – cel cu care l-am dus pe Părintele Arsenie pe umăr, în sicriu, până la mormânt – dă mărturie credincioșilor despre multele minuni și cuvinte ale Părintelui Arsenie. El a strigat către mine, când scoteam sicriul cu părintele Arsenie pe ușa de la Prislop, că sicriul se duce în sus, și eu i-am adeverit că-i ca un fulg pe umăr.»

       Sunt curios ce reacție au oficialii bisericii ortodoxe din țara lui Petrache Lupu vizavi de mărturiile miracolelor și față de explozia de devoțiune populară[1]. În catolicism văd că practica este să fie mai degrabă canonizați papii decât sfinții populari (Padre Pio a murit în 1968 și a fost canonizat abia în 2002).




[1] http://www.monitorfg.ro/index.php option=com_content&view=article&id=6796%3Afgrenii-cer-canonizarea-printelui-arsenie-boca&Itemid=29

sâmbătă, 4 octombrie 2014

NOTE ZILNICE

Societatea românească este complet bolnavă, putredă până în cele mai ascunse fibre. Nu mai reacționăm ca oamenii normali, avem reflexe tarate. Dar, în absurdul nostru cotidian, nu lipsește umorul de situație. În fond, conform tradiției noastre românești trăim o comedie absurdă perpetuă. Asta am și exportat în Occident în perioada postbelică: tradiția (Eliade), pesimismul (Cioran) și absurdul (Ionesco).
Două exemple sunt suficiente.
1) Un student și un concurent pe un post didactic dau examen. Studentul/a cade de nenumărate ori și, prevalându-se de regulamentele de azi, laxe și aiuristice, cere re-examinări, comisii peste comisii, face contestații și, în final, vine cu tata și cu mama la o re-examinare. Și are loc o scenă absolut suprarealistă în care tatăl, un funcționar în administrația locală, își examinează copilul în fața profesorilor, pentru a le demonstra că știe materia și că ei sunt doar rău intenționați.
Un concurent pe un post didactic superior (necalificat pentru post după părerea mea, dar indus în eroare de caracterul fictiv al unor punctaje generos acordate și optimist calculate)  pierde concursul. Nu poate să accepte faptul că celălalt a câștigat pentru că este mai bun și ce face? Depune o contestație, dar depune una și tatăl său. În ce calitate? Care e temeiul legal ca «ticu-so» să poată depune o contestație? Totuși ce țară e asta? Suntem în UE sau am visat  în ultimii 7 ani? Cred că ar fi mai bine ca tatăl respectiv să vină data viitoare la comisie și să își examineze el însuși odrasla în fața profesorilor.
2) Am făcut o recenzie, poate un pic cam dură, e adevărat. Cartea era scrisă într-un ton care m-a iritat, părea foarte sfătoasă și înfumurată și poate că am fost un pic ironic, dar politicos. Mă așteptam să primesc un răspuns nervos, după regulile jocului, într-o publicație periodică. Dar, nu. Am primit în schimb o reclamație pentru plagiat la comisia de etică. Inițial m-am enervat, apoi, când am aflat că am reușit performanța de a plagia titlul unei cărți care nu a apărut încă, m-am liniștit. De fapt, m-am amuzat, am râs singur pe stradă.
Aceste două exemple arată cât de răspândit e cancerul în societatea noastră. Cât de ros e învățământul, unde nu mai ai voie să decizi dacă cineva știe ce trebuie să știe, sau nu. De la grădiniță la post-doctorat este cineva care știe mai bine decât profesorul. Părintele. Cum s-a ajuns aici? Când, în tranziția noastră lungă, a dispărut principiul după care profesorul este suveran la cursul pe care îl predă? Apoi, când a dispărut dialogul de idei? Când scrii un articol, un studiu, o carte și le publici, le lansezi în spațiul public și își asumi faptul că cineva poate să nu fie de acord cu tine. Altfel, nu are sens. Daca are argumente să te contrazică încerci să îi răspunzi, să dialoghezi. Dacă nu îl bagi în pizda mă’sii și mergi mai departe. Dar nu văd de ce să îl reclami pe ascuns, pe tăcute, să se trezească direct cu cuțitul în spate și să nu știe de unde a venit. Mi se pare absolut mizerabil, o lașitate penibilă.

sâmbătă, 13 septembrie 2014

DINOZAURII, CLONELE ȘI BONJURIȘTII

ATACUL CLONELOR

Din ciclul „Dinozaurii, clonele și bonjuriștii” aș fi scris ceva intitulat «Atacul lichelelor», dar ar fi sunat prea à la Liiceanu. Și, pentru că sunt plictisit de lupi moraliști, am preferat să sune à la George Lucas, «Atacul clonelor». Și pentru că vreau să îmi pun cenușă în cap. Acum câțiva ani scriam că în învățământul universitar, dispariția profesorilor în vârstă o să fie urmată de un atac al celor școliți prin străinătățuri, al bonjuriștilor, care o să se grăbească să revină în România. Eram în eroare totală și poate doar eu și colegul A. B. eram singurii fraieri care credeam că o să se întâmple asta.
Nu vreau să îmi mai dau cu presupusul despre viitor. Mă temeam acum cinci ani că o să fiu concurat de bonjuriști, de tineri români care au făcut studiile în străinătate. În fapt, cei care vor să ocupe posturi și funcții aici sunt străini ratați în țara lor, tot felul de linge-blide care ne confundă cu maimuțele din Republica Bananieră România. Nu vin bonjuriștii români, vin leprele străinătății.
În învățământul universitar de la noi s-a creat un vid de autoritate comparabil cu cel din anii imediat după 1989. Parcă trăiesc într-o cetate asediată. Fiecare vrea să-mi fure codrul de pâine neagră, fiecare vrea să se împănoșeze cu titluri universitare. Foști colegi, foști studenți, toți vor să își scrie undeva, într-o margine de cv, Universitatea Babeș-Bolyai și cadru didactic asociat. Ca și cum asta i-ar valida, indiferent cât de aproximativi și diletanți sunt în științele în care cred că excelează. Toți vor cursuri, vor catedre de profesori, vor calitatea de asociat și să vorbească de dincolo de catedră. Singurul loc unde au predat este la școala gimnazială în practica pedagogică, dar se vor conducători de doctorat. Nu au condus o lucrare de seminar, de licență, de gradul I, de masterat, dar sunt în stare să conducă direct doctorate. Anomalia fundamentală este că această reverie este posibilă în Romania. Trebuie doar să te maimuțărești o oră într-o engleză stricată și să prezinți ceva ce ai visat că o să studiezi în viitor și ajungi, grație unei comisii (alese nu se știe cum și de către cine dintre ne-habilitați), doctor «habilitat» cu dreptul de a conduce doctorate. Eu mi-am propus să rezist la acest asediu al imposturii, să nu mă maimuțăresc și să nu mă amestec cu lichelele, dar mă tem că este o strategie necâștigătoare. Un savant anonim, un chimist de renume mondial, venit dintr-o fundătură de Occident unde se dădea de ceasul morții ca să fie băgat în seamă, a fost făcut direct ministru în republica portocalie. A luat o serie de măsuri complet inadecvate și lipsite de aderență la fond, a parașutat aici niște forme care vor face pe termen mediu și lung un rău incalculabil. A întredeschis o ușă pe care cei de după el au deschis-o larg, așa încât au izbit-o de perete, și prin care se strecoară toți ciocoii, ariviștii, lichelele. A deschis o ușă pe care nimeni nu o mai poate închide. Singura soluție e să ne strecurăm cât mai mulți.

luni, 8 septembrie 2014

TURDA MĂ’SII (18)

            Mizerie

În ultima lună am locuit în Turda, oraș pe care l-am părăsit anul trecut în grabă. M-am reîntors aici pe șantier, în vacanță și am stat în casa cea veche pe care continui să o numesc, din reflex, acasă. După opt luni de absență am regăsit Turda mă’sii neschimbată, intactă, cu ciudățeniile și enormitățile ei.
Vremea fiind schimbătoare în luna august, nu am putut profita de binefacerile  balneare, dar a fost plăcut să revăd împrejurimile pitorești, Cheile Turului și cascada Ciucaș din Cornești. Peisaje superbe de zonă submontană, intens colorate cu pet-uri, doze de aluminiu, pungi, coji de lubeniță și alte gunoaie pe care renunț să le mai inventariez. Nu înțeleg meteahna asta a românului să își lase mizeria peste tot pe unde umblă, să își întindă masa relaxat lângă gunoiul altuia (și atunci i se pare normal să-l completeze). E de fapt o comoditate maladivă, pentru că nu pot înțelege cât de idiot și redus mintal trebuie să fi ca să nu-ți poți pune ambalajele într-o pungă, pur și simplu, înapoi în bagajul cu care ai venit, și să le arunci la primul container întâlnit în drum. Dacă au încăput pline, cum nu mai încap goale?
Am uitat o clipă cât de minunată e Turda și mi-am luat un covrig pe stradă. Mi-am reamintit pe când să intru în piață printr-unul din cele două ganguri: m-a izbit un miros de pipi și de jeg că mi s-a întors stomacul pe dos și am aruncat covrigul. Într-un coș de gunoi de la intrarea în piața alimentară a orașului.

duminică, 13 iulie 2014

NOTE ZILNICE


Brazilia 2014.


Am urmărit destul de conștiincios campionatul mondial de fotbal din Brazilia, mai ales în prima lui parte când s-au succedat multe echipe. Apoi revăzându-le, am început să mă plictisesc. Ce mi-a rămas în minte cu insistență a fost momentul în care jucătorul Uruguayului, Suarez l-a mușcat pe italianul Chiellini. A fost un gest care m-a surprins și de-atunci am tot căutat răspunsul. Nu l-am găsit în presa sportivă, în ciuda unor anchete minuțioase[1], ci în literatura creștină apocrifă, anume în «Evanghelia arabă a copilăriei Mântuitorului». Este un text din secolul V sau VI p. Chr. care ne-a parvenit doar în traducere arabă și care îi prezintă pe Isus și Iuda copii, jucându-se împreună în Betleem. Aici, Iuda copil este adesea posedat de Satana și îi mușcă pe toți cei din preajmă, iar când nu-i poate mușca pe ceilalți se mușcă pe el de mâini și de picioare. Cei doi se joacă pe malul unui pârâu și Iuda vrea să îl muște pe Isus. Acesta îl lovește în coasta dreaptă, Iuda începe să plângă și Satana iese din el sub înfățișarea unui câine turbat[2]. Totuși, dincolo de puterea analogiei trebuie, probabil, să încadrăm gestul lui Suarez în registrul instinctelor primare, animale. În lupta asta corp la corp, 11 pe 11, 90 de minute, oamenii devin cimpanzei și se mușcă cu dinții.




[1] http://www.prosport.ro/fotbal-extern/cm-2014/de-ce-musca-suarez-investigatie-incredibila-in-trecutul-uruguayanului-descoperirea-care-l-transforma-din-canibal-intr-un-om-normal-12831070.
[2] B. D. Ehrman, Evanghelia pierdută a lui Iuda, București, 2009, p. 88-90.

miercuri, 2 iulie 2014

....cu gândul la Saint Denis o mostră de sincretism muzical franco-magrebin (înainte de Indila).

vineri, 27 iunie 2014

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ.

• Forme
De la Maiorescu încoace România e țara formelor fără fond. Toți sunt unanimi în ce privește principalul defect al României moderne: importuri inconsistente de forme, copii brute și necritice ale formelor mai evoluate (occidentale) plantate inutil aici. Forme nepotrivite, altoiuri stranii și exotice care nu se prind.
Cred că suntem prea atașați de forme. Nu trebuie să uităm că formele de care ținem cu dinții sunt cele moștenite din RSR și care s-au schimbat foarte puțin în tranziție. Cei care au încercat să construiască altele în vremea tranziției au avut trei repere: formele vechi de dinainte de ’89, cele interbelice și cele europene contemporane.
Formele de azi sunt un hibrid defect al celor trei: socialiste, interbelice și europene. Ce viitor poate să aibă un asemenea homunculus, căruia i se văd cusăturile ca la monstrul lui Frankenstein?
Ideea este că habar nu am care e fondul pe care ar trebuie să se grefeze noile forme (sau să răsară organic!?). Ce știu sigur este că însăilările aproximative din anii ’90 nu sunt potrivite și nu au nici un viitor. Multe din structurile cu care ne-am obișnuit și pe care le credem durabile vor dispărea în câțiva ani.
De aceea primul sfat din ghid (pentru mine însumi, în primul rând) este să nu ne atașăm de forme. Forma e un vas care poate fi schimbat și conținutul ia forma noului vas. Sună chinezește, dar noi, românii, suntem așezați la porțile Orientului, pe partea cu Orientul a porților.
           
• Dubla măsură
Ca să supraviețuiești la noi, în România, nu trebuie să te consumi nervos când te întâlnești cu dubla măsură. Și nu e deloc greu să te întâlnești, dar fiind că e ubicuă și omniprezentă, pretutindeni și întotdeauna. De fapt, definește spațiul nostru, din vremuri îndepărtate, poate de la  cristalizarea ființei românești. O legendă etiologică cunoscută povestește cum domnitorul Cuza, erou-artizan al modernității românești, se plimba îmbrăcat în român de rând pentru ca să-i surprindă în flagrant pe negustorii care schimbau ocalele (mare când cumpărau, mică când vindeau). Cuza își dă jos costumul de Clark Kent și se înfățișează în pielea sa de super-erou (i. e. domnitor) și îl prinde pe unul cu ocaua mică (cel puțin așa îmi amintesc eu povestirea Ocaua lui Cuza din Dumitru Almaș, Povestiri istorice). Deci, totul se măsoară la noi după interesul de moment al celui care măsoară. Dacă vrea să fii bun ești bun, dacă  vrea ca un coleg de-al tău să fie bun, tu ești de aruncat la gunoi. Chiar dacă ieri ai fost bun. Nu există vreun concurs pe post să nu se desfășoare după criterii croite pentru acel concurs și, mai rău, pentru persoană. Astfel comisiile sunt perfect acoperite, nu au făcut decât să respecte criteriile anunțate și afișate în prealabil.  
           
• Competiții
Nu te stresa dacă nu câștigi un concurs, un proiect în România. În 90% din cazuri competițiile sunt trucate. Dacă câștigi unul din zece concursuri te poți considera norocos. Dacă câștigi două din zece ești deja suspect de norocos. Condiția este să participi la toate și la tot, să încerci din orice poziție. Până la urmă, din încercări repetate, o să câștigi ceva, cumva, esențial este să participi la această loterie. E ca în bancul cu Bulă care vroia să câștige loto și se ruga la Dumnezeu să îl ajute, până când Dumnezeu, exasperat, îl roagă să-și cumpere, totuși, bilet. Numai așa poți, din noroc și greșeală, să te situezi în procentul de 10%, anume printre câștigători la competiții nearanjate.

• Banii
Ca să fii în siguranță în spațiul românesc trebuie să stai deoparte de banul public, la distanță de zona incandescentă unde se intersectează politica și banul. Trebuie să îți asumi faptul că nu poți fi decât precar, la limita sărăciei, cu venituri fluctuante și nesigure, dacă vrei să fii cinstit, să dormi noaptea neîntors și cât mai departe de Gherla. Faptul că ești cinstit nu te asigură, totuși, că vei respira până mori aerul libertății. În degringolada legislativă de la noi nimeni, manager, jurist sau contabil, nu poate jura că ceva e legal. De-aici frica și fuga de răspundere, spaima de semnătură. E totuși de neconceput cum absolut toți care sunt în poziții de decizie și manipulează banul public sunt, pe rând, anchetați, judecați și închiși tocmai pentru că l-au manipulat fraudulos și au acordat contracte preferențiale. Cred că cei care se abțin au luat această decizie dinainte și nu s-au cățărat în pozițiile respective de la bun început. Cine a ajuns până acolo și-a asumat riscul, conștient, și-atunci și-a dat liber să se înfrupte. Că îl cheamă Apostu, Uioreanu, Mazăre, Stavarache, ca să-i amintesc doar pe cei din ultima vreme, fiecare om politic era, în opinia mea, decis să se căpătuiască prin orice mijloace și cu orice riscuri, înainte de a ajunge acolo.  A ales deja drumul, cu riscuri cu tot, ca în intersecția cu trei drumuri din bîlina lui Ilya Muromeț.

• Fără nervi
Câteodată viața în România te aduce la disperare neagră. Anormalitatea atinge cote paroxistice și ajungi într-un punct în care nu mai știi cum vei reacționa.  Trebuie tot timpul să fii conștient că și cea mai banală normalitate alunecă uneori în absurd. Și pe  așa ceva nu te poți enerva.  Apelul la justiție pentru reglementarea problemelor nu este o soluție. Mă judec de cinci ani cu Air Transilvania pentru că m-a ținut sechestrat o săptămână în aeroportul din Toronto (ca pe Tom Hanks în Terminalul, cu diferența că eu eram cu un copil de un an jumătate după mine) și că m-am judecat doi ani ca să radiez un Matiz care era deja radiat. Nici violența nu e o soluție. Un stră-unchi de-al meu, pe la 1900, s-a enervat și i-a dat cu un otic de plug în cap arendașului Farkas care se ținea cu o domnișoară din familia grofilor Jósika. Și așa au procedat probabil și alți strămoși, iobagi violenți și prieteni cu băutura din câmpia Transilvaniei.
Și-atunci când situațiile sunt lipsite de sens și, oricum, nu ai soluții  legale sau de altă natură, de ce să te enervezi? Te predispui, cu bună știință, la bolile aparatului digestiv. Mai bine bei un vinars să-ți scadă tensiunea, te calmezi și încerci să rezolvi ce se mai poate rezolva. Că doar nu o fi sfârșitul lumii…

• Prostia.
De prostie trebuie să faci abstracție. Deși, este destul de greu, dat fiind că te înconjoară, îți iese în cale, se ițește de după garduri. Nu trebuie să fii naiv să crezi că oamenii din jur sunt proști așa în general, că prostia există în stare pură în natură. Oamenii sunt proști în felul lor. Este câte unul sclipitor de inteligent și cultivat, educat, deținător al sumei cunoștințelor dintr-un domeniu anume, dar complet inadaptat, miop social, de o prostie care frizează autismul. Și cei din specia asta, trăitori printre noi,  sunt adeseori confundați cu oamenii deștepți.
Dar nu ei sunt cei mai periculoși, ci aceia care combină în proporții egale prostia și tupeul. De ei trebuie să te ferești, ca Harap-Alb de omul cel spân. Aceștia sunt cei care își croiesc cel mai ușor drum în societatea neașezată de la noi, veșnic în criză și proces de modernizare.
Nu prea știu cum este de procedat cu aceștia. Un prieten vechi zicea că omului prost trebuie să îi spui de la început că e prost, pentru că dacă te porți normal și ești drăguț o vreme, apoi te saturi și, totuși, îi spui, crede că ai ceva cu el. Dar o asemenea abordare radicală te izolează și nu pare o strategie câștigătoare. Trebuie să ne prefacem, să zâmbim, să tăcem și să acceptăm că sunt multe feluri de oameni în lumea subcerească.

Adevărul este că nu-i obligatoriu să trăiești în România de azi, o țară nicicum, nici prea rea dacă o compari cu țări din Africa, nici prea bună dacă o compari cu altele din Europa. Unii pleacă și se întreabă, apoi, ca Emil Cioran, «à quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?», alții rămân și încearcă să se adapteze în grădina carpatină.

sâmbătă, 14 iunie 2014

NOTE DE LECTURĂ


            


            Memoriile lui Kemény János

Foarte interesante memorii am citit săptămâna trecută, amintirile lui Ioan Kemény (1607-1662), Memorii. Scrierea vieții sale, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2002, traduse din maghiară de Pap Francisc. Se zice că au fost scrise în anii captivității sale tătărești, la Bahcisarai, dar mulțimea detaliilor și a numelor proprii indică o completare ulterioară. Ca toți din elita vremii si J. K. este preocupat preponderent de politică (intrigi) și război. Printre acestea, pe undeva, mai răzbate și cotidianul, se strecoară mărunțișurile vieții.
Scrierea începe cum trebuie, cu genealogia familiei Kemény, în fond o trecere în revistă a principalelor familii nobiliare din elita epocii, ale căror nume le știm azi grație  castelelor ruinate care populează Transilvania: Banffy, Kemény, Lonyai, Kornis, Haller etc. E șocant să vezi cum sute de ani destinele acestui spațiu au fost dictate de membrii acelorași familii. Am mai menționat faptul că stră-stră-strămoșii mei au fost iobagii valahi ai lui Kemény János. În nesfârșitele lui peregrinări nu uită să menționeze când se întoarce la moșia lui de pe valea Arieșului inferior (căreia îi zice «casa mea», p. 162).
În memoriile astea de sute de pagini K. J. aminteşte şi descrie foarte rar femei. Nu are loc de menţionarea detaliată a războaielor mărunte pe care le poartă el şi principii lui şi care seamănă cu guerillele moderne. Una dintre primele femei descrise este doica lui: «doica mea era o fată, dacă mi-e îngăduit să zic aşa, sau poate, mai degrabă, o muiere-fată; fată, căci nu avea soţ, muiere căci avea un copil şi, deci, lapte din belşug; o secuică din scaunul Mureşului, bună la cânt, bună dansatoare haiducească, muiere cătănoasă, căreia şi mai târziu i-am purtat multă grijă…» (p. 47). Altă dată, tânărul K. J., aflat într-o misiune în Lusacia la un personaj de rang princiar al cărui nume l-a uitat, ne povestește: «… unde veniră mama sa, o vârstnică de treabă, soția sa, femeie tânără foarte frumoasă, cele trei surori mai mici, foarte frumoase și fragede; toate veniră acolo și se așezară la masă cu noi; el ne ospeți foarte cumsecade , cu pohvală și îmbelșugare. Noi, maghiarii, văzurăm aici pentru prima oară un veșmânt de femeie decoltat, deschis, iar bietul Francisc Mikó, și beat, dar, de altminteri și foarte venereus, s-a ținut mult după ele…» (p. 66-67).
Într-o lume mult diferită de cea modernă K. J. este acaparat de conflict. Uneori conflictele îl aduc în contact cu domnii valahi, Vasile Lupu și Matei Basarab. Din amintirile familiei povestește și despre Mihai Viteazu, în contextul unui discurs de denigrare a fostului principe Sigismund Báthori: «Altă dată cedă țara fratelui său mai mic, cardinalul Andrei Báthori, și el se duse în Polonia; vodă Mihai bătându-l pe acel Andrei Báthori la Sibiu, acela vru să fugă în Moldova, dar fu omorât de propriii săi oameni de rând în munte, în Ciuc, iar capul său fu dus în fața voievodului; acesta s-a miluit la vederea lui cam ca și împăratul Iulius când a văzut capul lui Pompei, zicând: Hai! Szarakul popa! Szarakul popa!» (p. 35). Aproape ca în filmul lui Sergiu Nicolaescu.
Războaiele epocii se desfășoară sub semnului vinului și al cruzimilor. Se încheie armistiții ca să se poată cumpăra butoaie de vin. Într-o intervenție împotriva lui Vasile Lupu (care îl atacase pe Matei Basarab, în contra mitului reîntregirii Daciei, al originii comune și al proverbialei prietenii milenare moldo-valahe), K. J. ne spune cum «trupeții de rând din Țara Românească și Moldova s-au retras de la gâlceavă mergând pe sănii, alimentele erau puține, dar vinul mult, din care pricină valahii au tăiat multora dintre secuii rămași în urmă în munți gâtlejul, la unii testiculele…» (p. 189).
Sunt multe lucruri de semnalat din aceste interesante memorii. Mai notez doar nunta unei fiice a lui Vasile Lupu cu prințul lituanian Janusius Radziwill, nuntă al care K. J. a participat. «Nunta avu loc cu mare solennitas, din Polonia veniră mulți nobili, trimișii regelui și ai altora, cu veșminte frumoase și harnașamente, călăreți buni, oameni unul și unul, și mulți, circiter două mii de călăreți împreună cu pedestrașii; dar de-a adevăratelea ei nu întrecură ca vestimentație pe cei de la curtea voievodului; erau multe veșminte ornamentate cu blană de nevăstuică, de râs, veșminte cu mătase; mese mari și îmbelșugate, la mesele tuturor participanților de vază mâncare proaspătă în gen polonez, prăjituri, marțipan cât voiai, pe toate mesele lungi tăvi și farfurii de argint, muzică multă de tot felul, jocuri de carnaval, acrobații pe funii, minunați dansatori și oameni de artă; in summa, un fast măreț, lume multă de amândouă părțile, nu cu barbarie de țărani valahi, ci cu aranjamente creștinești ca la regi. (…) Înainte de a ne așeza la masă, s-au încins la dans valah cincizeci sau șaizeci de doamne nobile, de fete, prinzându-se de mână, și dansau când în cerc, când în lung; aveau niște veșminte foarte nouțe. (…) La mesele principale, nunta nu fu prea presărată de beţivănie, dar s-a băut pe îndelete; după aceea , trimisul regelui, mirele şi polonezii s-au ridicat de la masă şi plecară (…). Voievodul îi însoţi, dar ne rugă să-l aşteptăm; reveni repede şi stătu la băutură cu noi… » (p. 260-261). Pare o nuntă de la curtea Împăratului Roș din povești.
Dacă trecem peste descrierea maniacală, pe multe pagini, a campaniilor militare, memoriile lui K. J. sunt chiar interesante și merită citite. Sunt o frescă veridică a unei epoci prost înțelese de istoriografia națională.

sâmbătă, 31 mai 2014

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (6)

Săptămâna trecută nu am votat. Cred că e prima dată, de vreo douăzeci şi ceva de ani încoace, de pe vremea lui Raţiu şi Câmpeanu, când nu am votat, deşi am fost în ţară. E drept că nu eram în oraşul de reşedinţă, dar aş fi putut vota pe liste speciale. Eram oricum setat să nu votez nici un partid, să nu creditez nici un candidat - politician de profesie care azi este, de exemplu, în PDL, ieri a fost în PNL și mâine, probabil, la PSD-PC-UNPR. Şi mi-am propus să votez un independent, dar nu prea ştiam cine sunt, pentru că au fost cam absenţi din campanie, înecaţi de afişele cu motive de cusături populare româneşti roşu pe fond alb şi sloganul care ne reaminteşte că e o mândrie faptul că aparţinem naţiei române. De Mircea Diaconu uitasem, mi-am reamintit că este candidat seara, când am văzut exit poll-urile. Singura echipă de tineri care m-a abordat pe străzi şi mi-a dat un flyer de campanie a fost cea a Corinei Ungureanu, așa că m-am decis că, dacă votez, o să o votez pe Corina Ungureanu, lucru care mi-a atras imediat epitetul de anarhist. Nu mai are rost acum, post eventum, să explic motivele pentru care aș fi votat-o, pentru că oricum nu mi-am exercitat dreptul. Să zicem că avea legătură cu faptul că este lipsită de prejudecăți.

După anunțarea rezultatelor s-a instalat în viața politică o babilonie din care, nefiind foarte atent, nu mai înțeleg nimic. Liderii și-au dat sau nu și-au dat demisia, USL ba există, ba nu există, apar tot felul de candidați surpriză la președinție, unii se comasează și dispar, alții nu vor nici să se alieze. Un consens pare să existe în jurul ideii că trebuie unificată «dreapta». Multe «succesuri» le doresc.

vineri, 30 mai 2014

NOTE ZILNICE

Ce nu încetează să mă uimească în România este cum, în faţa oglinzii, se operează cu dublul standard. Când cineva câştigă o bursă, un proiect etc., concursul a fost corect. Când îl pierde a fost trucat. Când îi intră nişte bani în buzunar este perfect legitim. Când îi intră altuia a fost, clar, o hoţie. Suntem o naţie condamnată la ipocrizie.

vineri, 11 aprilie 2014

TURDA MĂ’SII (17)

De când nu mai fac zilnic naveta mi-am pierdut dexteritățile de navetist. Una din ele ar fi anticiparea pericolului cu chipiu. Ieri mi-au fost distruse recordurile personale: după vreo 150 000 de kilometri pe șoselele patriei, am fost oprit, pentru prima dată, de un subofițer de poliție și amendat, pentru prima dată, pentru depășirea limitei de viteză în localitate. Mă grăbeam spre Turda și într-un sat de pe malul lacurilor cu pește aveam 69 km/h când am trecut prin dreptul radarului. Țin să precizez că nici un coleg întâmplător de trafic n-a fost bun samaritean și nu mi-a semnalizat cu farurile prezența pericolului.
Mintea noastră funcționează straniu, asta e clar. Când am intrat în localitate mă gândeam exact la prietenul meu R. pe care l-a oprit poliția și l-a amendat pentru viteza de 61 km/h în localitate. Nici nu mi-am terminat gândul că, ieșind din curbă, am văzut mașina poliției. Am frânat un pic, să încetinesc credibil, dar era prea târziu. Omul legii se dădea jos din mașină și am știut atunci că voi fi oprit.
Trag pe margine, deschid geamul și domnul polițist îmi zice: «Știți de ce v-am oprit, nu?». «Da», zic, «pentru viteză! Cât aveam?». «69», zice el. «Îmi cer scuze, mă grăbeam un pic. Știți,…, e prima oară când sunt oprit pentru depășirea vitezei. Sunt la prima abatere. Contează?», întreb eu. «Nu», zice sec. «Permisu’ și talonu’». I le dau și nu încetez să mă minunez cât de civilizat decurge totul. Eu mă așteptam la acuzații încruntate, la amenințări ușoare din colțul gurii, la miștouri de polițai și remărci rudimentare.  Poate că astea urmau după replici din partea mea de tipul «aveam viteză mai mică, demonstrați-mi că aveam viteza asta!» sau «o să contest amenda…», etc. Nici vorbă de așa ceva doar: «dați și buletinu’ să vă facem proces verbal». Am primit o amendă de 85 lei și două puncte de penalizare, am semnat și am plecat.

Amenda am plătit-o azi la Cluj și doamna de la ghișeu mi-a zis să fac o copie xerox după chitanță și să o trimit la Poliția Turda. Îmi place cum sunt corelate informațiile în România. Mă gândesc să fac o copie xerox și după amendă, să o țin la mine și când mă amendează prin alt județ să le-o arăt ca să poată socoti punctele de penalizare. În rest, jos pălăria pentru vigilenta și civilizata poliție turdeană.

marți, 8 aprilie 2014

NOTE DE LECTURĂ


Am citit un articol de epigrafie care mi-a prilejuit următoarele reflecții despre «coafatul» unei inscripții. De multe ori munca specialistului de vârf din științele antichității poate fi comparată cu cea a frizerului. Nu degeaba ne spunea profesorul T. la curs că nu toată lumea trebuie să ajungă istoric, că ne putem face și frizeri. Nu toți istoricii sunt, însă, de comparat cu frizerii. Unii sunt hiperspecializați, aceștia sunt coafezii. Acolo unde e vorba de mici completări, ajustări, în zona completărilor și rectificărilor epigrafice, excelează coafezii. Ne putem imagina inscripția virgină ca pe un personaj hirsut care vine la frizer. Acesta face ce poate el mai bine, îl tunde, îi face o freză mișto, cu breton, cum se pricepe el mai bine. Vine coafezul și zice: freza e complet greșită și hidoasă, permiteți-mi să intervin. Aici se mai văd niște fire zburlite (i. e. nu s-a văzut un capăt de hastă de la un E, o urmă a unei hedera distinguens, etc.), bretonul trebuie dat într-o parte. Ba mai filează și niște smocuri de păr, așa de fantezie (pentru că în epigrafie e nevoie și de fantezie). Freza rămâne la fel, doar un pic mai bine coafată. Nimic, în esență, nu s-a schimbat în interpretarea inscripției, nu s-a adus nici o informație nouă, s-a mai scris doar un articol în care un coafez a pus niște frizeri la punct, le-a tras un perdaf pentru că au avut obrăznicia să încerce să tundă. Sau să citească inscripții latine....

duminică, 6 aprilie 2014

sting


NOTE DE LECTURĂ




MILENIUL ÎNTUNECAT

Sunt mulți ani de când încerc să înțeleg ce s-a întâmplat la nordul Dunării de Jos între plecarea romanilor și întemeierea statelor medievale românești. În așa-zisul mileniu întâi, cuprins, de fapt între cca. 300 și 1300. Acum câțiva ani, pe drumul spre biserica din Densuș, dl. M. m-a întrebat ce cred despre istoria epocii, despre continuitate, despre etnogeneza românilor. I-am zis că nu știu nimic, că toate eforturile pe care le fac sunt pentru a înțelege ce s-a întâmplat în această eră, în ciuda tăcerii izvoarelor scrise și a opacității celor arheologice. Un spirit afin și un prieten, dl. M. a zâmbit și am priceput că mi-a iertat deconstrucțiile tezelor oficiale, teoriile sacrilege și avânturile tinerești ce puteau părea unora «roesleriene».
Sunt zece ani de când încerc să spun altora ce s-a întâmplat. Și pentru a nu cădea în impostură, dat fiind că nici eu nu știu, le spun ce nu s-a întâmplat. Ce au zis alții că a fost și de ce, de fapt, nu e așa.
Ieri a fost dezvelit bustul lui Kurt Horedt, la 100 de ani de la nașterea sa. Îmi place să cred că școala lui continuă, indirect, și azi. Fără îndoială Horedt a fost cel mai important arheolog român al epocii migrațiilor și al Evului Mediu timpuriu, cel mai aproape de înțelegerea acestora. A publicat Siebenbürgen im Frühmittelalter în 1986, în Germania, departe de constrângerile ideologice ale național-comunismului ceaușist. S-a distanțat de viziunea continuității românilor, dar a făcut-o într-o manieră care aducea a revanșă.
Mi-ar place să știu ce credea în realitate Kurt Horedt și cât a înțeles din epocă creatorul cronologiilor cu care lucrăm și părintele mai multor grupe culturale din Transilvania migrațiilor.
Cel puțin mi-am dat seama că nu este posibil să înțelegi ceva în interiorul paradigmelor interpretative și metodologice actuale, că este absolut necesar să te situezi în afara lor. Paradigma interpretativă «daco-romană» te obligă să vânezi autohtoni pornind de la criterii artificiale și atribuiri forțate și unilaterale și să împarți subiectul de studiu în două compartimente care nu se ating, cel al autohtonilor (latinofoni) și cel al alogenilor (diverse specii de migratori). Această viziune discriminată, conduce la scrierea a două istorii paralele, scindate, în același spațiu geografic, dintre care una este, obligatoriu, imaginată complet.
Paradigma metodologică a secolului XX, așa numita Siedlungsarchäologie sau Culture History, a cărei axiomă este că «zone culturale bine definite din punct de vedere arheologic corespund, fără îndoială, unor zone locuite de popoare sau triburi», sau mai pe scurt «cultură arheologică = etnie», conduce la identificarea tuturor alogenilor posibili și la transformarea acestui spațiu într-un carusel al migrațiilor. O altă istorie imaginată populată cu barbari care se succed cu rapiditate, disputându-și ruinele unei lumi trecute.
Obsesiile noastre moderne, daco-românismul, panslavismul și pangermanismul, generatoarele acestor interpretări și metode au obnubilat istoria reală. Mișcarea retrospectivă a adevărului a populat spațiile de etnogeneză cu strămoși volatili, care azi, odată cu erodarea identității daco-romane, se topesc ca fumul.

Un arheolog atent poate identifica la nordul Dunării de jos societăți stabile și complexe, care evoluează sincron cu cele din spațiul Europei centrale și de est. Continuitățile lor sunt și continuitățile noastre, dar împărțim și discontinuitățile. Civilizația s-a reîntors în protoistorie peste tot în Europa, nu doar la noi. La noi e poate un pic mai multă «muțenie» ca în altă parte, dar în nici un caz «letargie și beznă».


marți, 18 martie 2014

TURDA, QUÉBEC, PARIS ȘI RETUR



În 2008 simțeam, exact ca acum, că vreau să plec o vreme, un an, doi, din România. Că atmosfera aici e irespirabilă, că prostiile cotidiene pe care ne enervăm te pot aduce în pragul depresiei. Și am făcut periplul canadiano-francez, cu B. care avea un an și ceva după noi. Acum e mult mai greu, ar însemna să bulversez programul lui de școală, să urmeze o clasă într-o altă limbă. Soluția temporară, gura de aer proaspăt care să te facă să mai reziști o vreme scufundat în mâlul existenței românești, nu mai e aplicabilă. Și se instalează și un sentiment al inutilului: pentru ce să tot pleci, dacă, până la urmă te întorci aici, în mizeria de acasă?

În Québec discutam cu M.-P. care nu pricepea nicicum de ce nu vreau să rămân acolo. Ce e în România așa grozav, să nu vreau să părăsesc. I-am zis o banalitate de genul că m-am născut și am crescut în «cultura» asta, că mă simt confortabil în limba română, așa cum peștele e la el acasă în apă și se sufocă în aer. Mă rog, nu i-am zis atât de complicat, dar ideea asta era. Ideea unei dependențe de românesc, a unei consonanțe cu dimensiunea românească a existenței. M.-P., franțuzoaică din Le Mans, cu ascendență italienească, nu cred că a înțeles. A dat contrariată din umeri.