Realități postmoderne
Începutul săptămânii mi-a fost ocupat de o prestigioasă
întâlnire științifică. Nu e nimic ironic aici,
chiar au fost prezenți mari profesori ai domeniului, nume cu rezonanță din
Europa. Într-o sală construită și decorată în secolul al XIX-lea se discutau
detaliile și mărunțișurile istorice și filologice ale antichității
greco-romane, se făcea risipă de erudiție, în timp ce, afară, colegi mai
tineri, îmbrăcați în războinici daci, soldați romani și gladiatori se luptau în
ploaie și răcneau animalic din toți plămânii. Am avut revelația disjuncției
între lumi: lumea de ieri, în aulă, lumea de azi, afară. Și eu
sunt prins în lumea de ieri și nu mă deranjează absolut deloc. Atât doar că
odată cu înaintarea în vârstă mintea se sclerozează și ideile se solidifică. Dialogul
cu un profesor în vârstă este ca și cum ai vorbi cu un clopot de bronz. Orice
argument aduci nu îl poți convinge, el va răspunde sonor și va reacționa
reverberându-și obsesiile. Dar nu trebuie generalizat, sunt și profesori în
vârstă fără orgolii, frustări și cu minte elastică. Doar că sunt mai rari în
peisaj.
Ieri m-am dus să arunc gunoiul la container și m-a frapat
următoarea imagine: un om al străzii zdrențăros, aplecat peste marginea containerului,
răscolea cu dreapta în gunoi, în timp ce purta o conversație telefonică (cu
stânga își ținea telefonul mobil la ureche).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.