La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


duminică, 19 mai 2013

sâmbătă, 4 mai 2013

TURDA MĂ’SII (9)


Târgul de miei
E bine uneori să ne aducem aminte, noi, carnivorii urbani, că fripturile nu cresc în refrigeratoarele supermarketurilor. Că oamenii sunt în vârful lanțului trofic și mănâncă toate animalele lăsate de Dumnezeu pe pământ.
În copilăria mea de la țară am văzut mereu cum sunt sacrificate animalele. Erau crescute prin curte, erau bine îngrijite, se vorbea cu ele, unele aveau nume. Și la un moment dat erau sacrificate și o parte din carnea lor ajungea și în farfuria mea. În fiecare an de Crăciun era tăiat porcul, de fapt scroafe pe care le chema, invariabil, în fiecare an, Marișca. Puii, găinile, cădeau săptămânal victime cuțitului. Niciodată nu am perceput astea ca o cruzime, ci consideram că este înscris în firea lucrurilor. Animalele sunt crescute pe lângă casă pentru a fi consumate.
În spatele realității noastre urbane, aseptice și salubre, cu apartamentele etanșe în care zumzăie televizoarele, cu mașinile noastre care ne duc la birouri, la cafenele și supremaketuri și malluri, se află o lume primitivă și arhaică, o lume deschisă mizeriei și violenței.
Ieri am fost în târgul de animale din Câmpia Turzii. Am mai fost și în alți ani, în același scop, anume să cumpăr un miel de Paști. Acolo, în târg, vezi cum modernitatea noastră din secolul XXI este doar o pojghiță subțire, că de fapt, în spațiul rural, se trăiește ca în Evul Mediu, ca în preistorie. Spun Evul Mediu pentru că asociez Evul Mediu cu cruzimea, cu lipsa de preocupare față de suferință.
În lumea arhaică, chiar și copilăria mea rurală poate fi înscrisă pe coordonate arhaice, tăierea animalelor era un sacrificiu. Într-un sacrificiu victima sacrificială este tratată cu respect, nu este chinuită gratuit, nu este făcută să sufere inutil. Sacrificarea mieilor din târgul de la Câmpia Turzii nu avea nimic care să amintească de un sacrificiu, deși este, în fond, o hecatombă creștină. Într-un spațiu înconjurat de grilaje de fier forjat, dotat cu niște robineți cu apă, o scurgere tot timpul înfundată și niște cârlige din fier pentru atârnarea mieilor, cinci măcelari deodată, în halate albe mânjite de noroi și sânge, tăiau la fiecare cinci minute câte un miel. Până am ajuns eu la rând am văzut cum au tăiat vreo 20 de miei. Mieii legați strâns cu funii de picioare behăiau în timp ce erau mutați, împinși cu piciorul, spre grilajele unde urmau să fie tăiați. Mielul, când ți-l dă ciobanul, trebuie să îl ții cu partea curată spre piciorul propriu, să nu îți murdărești blugii de domn. Într-adevăr o parte a blănii mielului e tapetată cu paie, noroi și căcăreze, rezultatul transportării la grămadă în remorci.
O barbarie sinistră mi s-a părut faptul că mielul e agățat în cârligul de fier înainte să fie înjunghiat. Adică măcelarul îi străpunge cu cârligul ascuțit din fier unul dintre picioarele din spate, mai sus de articulație și îl lasă atârnat. Nu cred că e sadism, ci simplă indolență. Abia apoi îl împunge cu cuțit în jugulară și îi lasă sângele să se scurgă într-o găleată improvizată dintr-un fost bidon metalic legat cu sârmă.
Statul român încearcă să fie și el prezent la târgul și uciderea mieilor. Un băiat de la țară, înalt, solid, cu ochi mici de rozător, scrie într-un registru numele cumpărătorului și codul mielului, acolo unde este notat pe cercelul galben ce perforează urechea animalului. Un nene în salopetă care curăță sumar și întinde mormanul de blăni de miel notează pe-un capăt de hârtie, murdar de sânge și noroi ca halatele măcelarilor, numărul de miei tăiați de fiecare măcelar. Un domn de vârsta mea, probabil veterinarul sau un tehnician, își face de lucru pe lângă abatorul în aer liber. Într-un final apar și două doamne de la Administrația Piețelor care încearcă să stabilească câți miei a tăiat fiecare măcelar. Pentru a-i taxa, pentru că tăierea unui miel costă 20 de lei plus pielea. Acum am vazut că intestinele erau aruncate, anii trecuți le luau niște țigani cortorari ca să facă tocană la copii. În lumea tradițională nu se arunca nimic, nici măcar intestinele. Țin minte când am locuit în cartierul din sudul orașului sicilian Messina am stat odată la coadă aproape o oră ca să mănânc intestine de miel și de vițel (taglione) fripte pe grătar, cu pâine, lămâie și bere. O delicatesă siciliană.

Azi la Lidl, cineva, în fața mea pe bandă, avea un picior din spate de miel, în ambalaj transparent vidat, curat, cântărit, marcat, verificat. Producție Ungaria. Si așa am revenit în lumea mea.

joi, 2 mai 2013

BABILONIAKA

Din Biblioteca lui Photius
"Am citit de Iamblichos un roman care pune în scenă o istorie de dragoste. A expus indecența mai puțin complezent decât Achilleus Tatius, dar a manifestat mai multă impudoare decât fenicianul Heliodor. Cei trei scriitori au, în fond, același scop, anume să pună în scenă istorii de amor, dar Heliodor o face mai serios și mai reținut în limbaj, Iamblichos cu mai puține dintre aceste calități și Achilleus cu o indecență și o lipsă de pudoare care depășește limitele.
Stilul său este curgător și ușor și ceea ce are mai strident nu se transformă în vigoare, ci într-un fel de moliciune indolentă.
Iamblichos deci, pentru calitatea vocabularului său, a construcției și a acțiunilor povestirilor sale, merita să-și demonstreze abilitatea și forța sa de scriitor în subiecte mai serioase, și nu în aceste invenții umoristice.
Personajele dramei pe care o inventează el sunt Sinonis și Rhodanes: ea este frumoasă, el este frumos, ei se iubesc și se căsătoresc.
Și Garmus, regele Babilonului, a cărui soție este moartă, află despre Sinonis și o presează să-i devină soție. Sinonis refuză, și din cauza acestui refuz, devine prizonieră, și este legată cu un lanț cu zale de aur. Rhodanes, din cauza acestei iubiri, este crucificat de către Damas și Sakas, eunuci în serviciul regelui, dar este eliberat de către Sinonis și fug amândoi, el de crucificare și ea de căsătorie. Din cauza fugii lor, lui Sakas și Damas li se taie urechile și nasurile și sunt trimiși pe urmele fugarilor; ei se separă și încep să îi caute.
În scurt timp însoțitorii lui Rhodanes sunt găsiți la marginea unei câmpii de către Damas care îi urmărea; un trădător i-a deconspirat pe păstori care, torturați și constrânși, au divulgat câmpia unde Rhodanes a găsit aurul a cărui existență i-a fost revelată de către inscripția stelei cu leu.
Un spectru în formă de țap i se arată lui Sinonis; din cauza aceasta ea părăsește câmpia oamenilor lui Rhodanes. Damas, care găsește cununa vegetală a lui Sinonis, i-o trimite lui Garmus pentru a-l consola.
În fuga lor, însoțitorii lui Rhodanes găsesc o bătrână într-o cabană; ei se ascund într-o peșteră cu două ieșiri și care era adâncă de 30 de stadii; intrarea ei era ascunsă de un tufiș. Oamenii lui Damas își fac apariția; o interoghează pe bătrână, care, la vederea unei săbii fără teacă, se face dispărută. Caii lui Rhodanes și Sidonis sunt luați; o trupă cercetează locul unde Sidonis și Rhodanes erau ascunși; scutul din bronz al uneia dintre gărzi cade deasupra deschiderii grotei și ecoul crevasei trădează ascunzătoarea; se sapă în jurul deschiderii. Damas începe să strige; cei care se ascundeau în peșteră îl aud; ei au fugit spre adâncimile peșterii și au ieșit pe cealaltă deschidere. Apoi, un roi de albine sălbatice îi atacă pe cei ce săpau; mierea picurase, de asemenea, și pe fugari; ori albinele erau otrăvitoare, ca și mierea lor, pentru că mâncaseră șerpi; înțepându-i pe cei care se aflau în jurul intrării în peșteră, ele răniră și chiar uciseră câțiva.
Învinși de foame însoțitorii lui Rhodanes au gustat mierea; au probleme intestinale și cad, ca niște cadavre, la marginea drumului; soldații fug, încolțiți de albinele care îi atacă dar îi urmăresc pe însoțitorii lui Rhodanes și îi găsesc zăcând pe cei urmăriți. Trec pe lângă ei confundându-i cu adevărate cadavre.
În peșteră fugarii tăiaseră cosițele lui Sinonis pentru a se servi de ele pentru a scoate apă. Damas găsește cosițele și i le trimite lui Garmus pentru a-i da de știre că este pe aproape să-i găsească pe fugari. În timp ce Rhodanes și Sinonis zăceau pe marginea drumului, soldații, trecând pe lângă ei, după un obicei ancestral, aruncă unii vestmintele pentru a-i acoperi, alții ce aveau: bucăți de carne și de pâine. Cei care fuseseră paralizați din pricina mierii s-au trezit cu dureri mari: corbii care se luptau pentru bucățile de carne l-au trezit pe Rhodanes și acesta a trezit-o pe Sinonis. Odată ce s-au trezit s-au pornit a drum în direcția inversă celei în care îi urmăsiseră soldații pentru a ascunde mai bine faptul că erau niște fugari. Au găsit doi măgari pe care i-au încălecat și i-au încărcat cu bagajele pe care le transportau cu ei și care proveneau din ofrandele aruncate asupra lor când au fost considerați morți de către soldați. Ajung apoi la un han de unde fug la ora la care piața se umplea de lume. Ajung apoi la un alt stabiliment.
Aici doi frați sunt uciși și oamenii noștri sunt acuzați de crimă, dar apoi sunt eliberați: fratele mai mare dintre cei doi, care își otrăvise fratele mai mic, îi acuzase; dar acesta s-a sinucis ulterior și asta le-a asigurat iertarea, iar Rhodanes a luat otrava pe ascuns.
Apoi au ajuns la un bandit care îi ataca pe trecători și îi mânca. Soldații, trimiși acolo de către Damas, l-au oprit pe tâlhar apoi i-au dat foc la casă. Rhodanes și Sinonis sunt înconjurați de incendiu, de care scapă cu mare greutate ucigându-și măgarii și aruncându-i în foc pentru a-și face un loc de trecere.
Sunt văzuți în noapte de cei care au pus focul; aceștia i-au întrebat cine sunt și ei au răspuns că sunt fantomele victimelor tâlharului; datorită siluetelor lor indecise și subțiri și a vocilor fără timbru ei i-au convins și speriat pe soldați. Au scăpat și de data aceasta din locul acela și au întâlnit cortegiul funebru al unei tinere fete; au fugit să îl vadă; un chaldeu bătrân apare și îi împiedică să o îngroape pe tânăra fată pretinzând că este încă vie (și a fost apoi dovedit că așa era). Bătrânul i-a prezis și lui Rhodanes că va fi rege.
Mormântul tinerei a fost lăsat gol și au fost abandonate numeroase stofe care trebuiau arse pe mormânt împreună cu alimente și băuturi. Însoțitorii lui Rhodanes au profitat, au pus mâna pe unele dintre vestminte și au adormit în mormântul tinerei fete.
Cei care incendiaseră casa tâlharului și-au dat seama, la ivirea zorilor, că au fost înșelați și s-au pornit pe urmele lui Rhodanes și Sinonis pe care îi considerau complicii tâlharului."
(va urma)