Ce e Roma azi? Știu ce a
fost în antichitate, în epoca care tinde să-mi devină mai familiară decât
prezentul. Azi îmi
pare un cadavru în semi-putrefacție, un corp imens de hrănit hoarde de
turiști. De ce se
plimbă lumea bezmetică pe Via del Corso ? Admirând trotuarul, vitrinele
magazinelor și ancadramente de uși și ferestre? De ce se scurg puhoaie de
oameni din toate colțurile globului să stea la cozi la intrări în muzee, să își
tocească pantofii și să-și obosească picioarele pe străzile vechiului oraș? Să
admire ruinele forului sau ale Colosseum-ului, sau ale teatrului lui Marcellus,
ale termelor lui Caracalla, să mănânce gelato-uri italienești, pizze a taglio sau meniuri turistice pe terasele
încălzite ? Să simtă că au fost în Roma, într-un oraș altfel, încărcat de
istorie, depozitar al monumentelor celebrissime. Să privească neglijent
oamenii-statui sau artiștii stradali și să se amuze un pic, atât cât le permite
extenuarea fizică și durerea din tălpi. Am întrebat o pasageră la întoarcere:
cu ce treabă prin Roma? Făcuse un city
break în week-end, un pic de
turism cultural, culinar și shopping. Ce era Roma pentru ea? Un adevărat muzeu în aer liber (citez), a văzut monumentele
(colosseumul, de exemplu, dar mai văzuse unul în Croația, e drept că mai
micuț), biserici alese după criterii neștiute - San Lorenzo (in Lucina ?),
Santa Maria Maggiore. I migliori abitanti di Roma sono i turisti. (Jep Gambardella,
în La grande bellezza, 2013).
La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)
joi, 19 decembrie 2013
sâmbătă, 30 noiembrie 2013
NOTE ZILNICE
Reprezentări științifice
Am văzut azi într-o librărie o carte pe care am
frunzărit-o vreo câteva zeci de secunde și mi-am dat seama că nu trebuie, cu
nici un preț, să o cumpăr. Era ceva de genul – întrebări puse de cei mici la
care răspund cei mari. Și erau tot felul de întrebări fundamentale, de
răspunsuri autorizate la enigme moderne. De pildă, la întrebarea de ce au
dispărut dinozaurii? răspundea un paleontolog mai celebru decât dr. Scott, care
sublinia că dinozaurii erau niște ființe gigantice dar că nu au avut nici o
șansă în fața unui pietroi de iridiu de multe tone care s-a izbit de Pământ.
Dinozaurii din America de Nord or fi murit ei din cauza meteoritului în cauză,
dar cei din țara Hațegului de ce au murit? De plictiseală? Eu cred că meteoritul
ucigaș e doar o reprezentare științifică, că nu s-a demonstrat, încă, că el
este cauza dispariției dinozaurilor. Eu cred că reptilele uriașe au evoluat și
s-au transformat în păsări, că pteranodonul a devenit găină. Și nu cred că
cineva azi îmi poate demonstra contrariul.
Mai era și o întrebare dacă există sau nu extratereștrii, la care se
răspundea într-o pagină și jumătate cu o platitudine de genul: universul e
imens și se speră că nu suntem singuri. Mi-am adus aminte de grecii epocii
elenistice care făceau navigație costieră și cunoșteau doar o lume imperfect
imaginată ca o insulă în emisfera nordică (de cîteva ori mai mică decît în
realitate). Apoi un Eratosthenes a calculat circumferința globului terestru,
neverosimil de precis, iar un Crates din Mallos a imaginat un glob cu patru
lumi de uscat opuse în emisfere diferite. De unde și întrebările normale: dacă
antipodanii există sunt mai avansați sau mai înapoiați? dacă sunt mai avansați
de ce nu navighează pănă la noi? când o să construim noi, grecii, corăbii care
pot străbate oceanul? Reprezentarea științifică a lui Crates din Mallos nu a
fost complet greșită: erau trei lumi, nu patru, dispuse un pic altfel decât
și-a imaginat el. Și erau locuite de civilizații care n-au inventat roata și
n-au stăpânit metalul dar au construit piramide și au clădit imperii și de
marsupiale și aborigeni care au colonizat oceanul cu pirogi. Doar că au trecut
vreo 2000 de ani până când urmașii acelor greci au construit galioanele fără de
care Oceanul nu a putut fi traversat.
Erau multe întrebări și răspunsuri în genul acesta, dar
nu am avut răbdare să parcurg culegerea de reprezentări științifice pe
înțelesul copiilor. Probabil că li se explica că acum câteva milioane de ani a
avut loc implozia particulei care a creat Big Bang-ul și a apărut universul (în
expansiune) în care ne trăim zilele. Că în centrul Pământului, sub multiplele
scoarțe terestre, există un nucleu de lavă (pe care nu l-a văzut nimeni și unde
omul nu va ajunge niciodată să foreze). Și multe altele asemenea.
La ce servesc
reprezentările științifice? Cred că doar la stabilirea unui limbaj comun. Vara
trecută un băiat de 18-19 ani care nu făcuse școală (decât vreo patru clase în
România, după care a fost crescut în Spania) îmi povestea cum bunica lui i-a
zis că o să fie probleme pe Pământ, că s-ar fi rupt un fel de pânză de pe
Soare. Să fi fost o reprezentare tradițională, din neolitic, a exploziei
solare?marți, 26 noiembrie 2013
NOTE ZILNICE
Chupacabra
Se poate alege orice alt animal x. Azi am crezut, un pic,
că chupacabra sau orice alt hibrid monstruos nedescoperit încă de știință
ar putea să existe.
Am văzut un artefact, o fibulă cu arc din epoca
migrațiilor. Pentru că tipo-cronologia ca metodă s-a născut în epoca
evoluționismului darwinist, noi tratăm obiectele ca pe ființe și spunem că o
variantă se naște dintr-o variantă anterioară și că,
la rândul ei, va da naștere altui obiect succedaneu. Știu,
totuși, că vaca se naște, la propriu, din vacă și că o fibulă nu dă naștere
altei fibule. Atâta doar că provin dintr-un sistem comun de reprezentări, că un
nou artefact reproduce, mai mult sau mai puțin fidel, un model anterior (totul
sub tirania modei sau a stilurilor emblemice conform jargonului
post-procesualist).
Dar cum se explică, totuși, existența unei fibule care are 90%
caracteristicile unei fibule cu arc Werner II A și niște protuberanțe pe
placa piciorului în formă de capete de păsări de pradă stilizate care amintesc
de fibulele Sparta – Linkhunen (= Werner I B). Și, în plus, sunt
orientate în sus. Zici cum a zis secuiul Geza când a văzut broasca țestoasă:
asta ori estè ceva, ori merge undèva!
Chupacabra ca și fibula inexistentă Werner IIA + IB sunt
doar produsele neștiinței noastre, sau ale limitelor cunoașterii noastre.
Suntem tentați să inventăm monștri în obscuritate. Era, de fapt, o variantă
locală (ciudată totuși) a fibulelor de tip Aquileia. Perfect așezată în
arborele evoluționist.
sâmbătă, 9 noiembrie 2013
TURDA MĂ’SII (16)
Turda mă’sii nu e Turda, e doar acea parte hidoasă a
orașului care te scoate din minți, te nevrozează, te uimește în fiecare
secundă. Nu toți cei care locuiesc în Turda aparțin acestui oraș fictiv,
un fel de Gotham City sau Metropolis.
*
Există și un cuvânt inventat pentru a-i desemna pe
locuitorii din Turda mă’sii: țărășeni. Un fel de orășeni de la țară sau,
mai degrabă, țărani care trăiesc în oraș (ca la țară). Nu e town life, e life in town. Asta pentru că, în urmă cu o
generație, s-au scurs aici toți țăranii de pe satele din jur pentru a munci în
fabrici și uzine. Au fost colonizați în blocurile din Micro, unde s-au
amestecat cu românii atrași de industrializare din toată țara. Singurul lucru
bun este că a rezultat un mixaj românesc interesant, un metisaj genetic pozitiv.
Turdenii sunt slab adaptați la viața citadină. Cresc
animale printre blocuri, de exemplu. Sub geamul apartamentului în care stau, în
centrul orașului, ani de zile a funcționat o cocină de porci. Porcii grohăiau
și guițau tot timpul și rahatul lor mirosea la câțiva metri de geamul meu de la
bucătărie. Spre periferie viața la țară își intră în drepturi. Tractoare,
căruțe, cai, vaci, găini și alte vietăți tipice pentru agricultura de
subzistență rurală și semi-urbană de pe la noi.
Apoi, turdenii locuiesc în gospodării patriarhale, în
familii patrilineare, câte trei generații. De aceea fast-food-ul sau bonele
sunt ceva rar în municipiu. Oamenii manâncă acasă, bunicile gătesc și cresc
copii. Turda mă’sii sfidează timpul istoric, modul și ritmul de viață specifice
secolului XXI. Aventura supremă, maxima declarație de independență a cuplurilor
tinere, este să-și amenajeze două-trei încăperi cu intrare separată în casa
părintească sau să o mansardeze. De-aia nu există piață imobiliară în Turda.
*
Spațiul în care te miști ajunge să te contamineze, ajungi
să fii definit de el. Cu ce sunt eu diferit de un locuitor din Turda, de un turdean? Vorbesc cu accent din centrul
Transilvaniei, cu vocale deschise ungurești în cuvinte românești, ca în Turda.
Discursul meu este punctat cu no-uri
și de alte exclamații neaoșe.
În ultimii ani petrecuți în acest oraș de provincie,
ambiția mi s-a diminuat la cote alarmante, până aproape de dispariție. Orice
fel de ambiție, de carieră, socială, în plan personal. Viața în provincie
uniformizează în absența climatului competitiv. Singura mea preocupare, ani de
zile, a fost să îmi petrec în mod plăcut timpul liber. Acasă și în natură,
pentru că asta se întâmplă în Turda, un oraș populat cu motocicliști și
munțomani (eu nu aparțin nici unuia dintre cele două grupuri).
Lumea mică a provinciei e colorată de cancanuri, bârfe și
dramolete. E foarte greu să trăiești într-un asemenea mediu și să nu te lași
antrenat, absorbit, de vortexul micimilor de sine.
Puțini oameni am întâlnit în orașul acesta cu care am
putut vorbi. În sensul de a schimba idei de orice fel, nu neapărat ceva
complicat, nu doar să fac conversație. Și cred că nu sunt un tip pretențios.
Turdeanul mascul începe orice discurs cu aprecieri pozitive despre el: a făcut
ceva grozav, o banalitate, în trecutul îndepărtat sau apropiat, ceva ce el a
facut cel mai bine. Nu e nimeni ca el, e bine îmbibat în zeama fuduliei
ardelenești.
Periodic mă întreb, în ce măsură m-am turdenizat,
cum m-a schimbat mediul ambiant? În ciuda rezistenței voite la influențe și
a interacțiunii restrânse cu indigenii, știu că m-am aculturalizat. Sper,
însă, că nu am devenit un turdean din Turda mă’sii.
sâmbătă, 2 noiembrie 2013
LA STÂNGA!
Periodic, o dată la două –trei luni B. își amintește că există Mac
Donald’s și insistă să mergem. Insistă mult, și ca orice copil răzgâiat de
azi, obține ce vrea. Acolo, la Mac Donald’s, e secretul capitalismului modern,
a condiției consumeristului modern. Vrei să cumperi ceva pe alese și o
cantitate mai mică și te trezești că e mai scump. Comanzi un meniu oarecare și
te umflă de chifle de carton, carne tocată friptă (la noi, McMici, de exemplu),
cartofi prăjiți cu praf de brânză și, mai ales, multă cola. Comanzi mai puțin,
e mai scump. Comanzi mai mult și te ghiftuiești, e mai ieftin. De-aia nu există
comuniști în America. Marxismul de manual spune că omul obține din natură cele
necesare vieții (i. e. mâncarea) cu forțele de producție de care dispune. Interacțiunea
dintre natură și forțele de producție (I) generează anumite relații de
producție (I). A doua contradicție fundamentală se naște, în decursul istoriei,
între relațiile de producție (I) și noile forțe de producție (II) mai evoluate.
Contradicția se va rezolva prin schimbări de ordin social și instalarea unor
noi relații de producție (II). Noile relații de producție (sclavagiste,
feudale, capitaliste etc.) instalate în noua eră vor intra, pe rând, în
contradicție cu suprastructura (cu reprezentările ideologice ale epocii
devansate). Unde găsim cele trei contradicții fundamentale într-un Mac
Donald’s? Forțele de producție au evoluat de o asemenea manieră că hrana e
produsă industrial, ieftin și în cantitate mai mult decât suficientă (nu zicem
nimic despre calitate, pentru că dacă azi calitatea mâncării s-ar îmbunătăți,
printr-un miracol, ne-am îmbolnăvi toți și am dispărea ca specie). Ca «proletar
din middle class» nu muncești chiar să-ți rupi spatele (= relații de producție
relativ prietenoase) și câștigi destul cât să-ți umpli burta la fast-food în
fiecare zi (mă refer aici la USA, nu la România). Unde, tot timpul
plătești mai puțin ca să mănânci mai mult (sau așa te minte reclama
suprastructurii I). Fără contradicții fundamentale nu se ascute lupta de clasă
și istoria lâncezește pe un colț de masă într-o franciză Mac Donald’s.
miercuri, 23 octombrie 2013
TURDA MĂ’SII (15)
Uneori Turda e contradictorie și arată ca un altfel de
oraș. Parcă nu e municipiul din provincia profundă cu care sunt obișnuit, un
fel de Gherlă, Dej sau Huedin, ci ceva un pic mai mult. Week-end-ul trecut a
fost în Turda un festival național de teatru (Teatru pe drumul sării), cu mari
regizori și actori români și un colocviu național cu un subiect de arheologie
provincială romană, care a reunit, de asemenea, academicieni, profi univi și
alte personalități ale disciplinei. La Muzeul de Istorie, cu ocazia aniversării
a 70 de ani de la înființare, s-a vernisat o expoziție temporară despre un Sat preistoric. A fost, ca să zic așa, un apex al
emulației culturale din anul acesta. La teatru nu am participat, pentru că
Turda mă’sii rămâne Turda mă’sii indiferent ce încearcă să facă unii turdeni
bine intenționați. Nu pot să jur, dar sunt aproape convins, că la premierele
teatrale din cadrul festivalului s-a intrat doar pe baza de invitație și
invitații primesc doar cei din, horribile
dictu, protipendadă.
La muzeu este, însă, deschis pentru toți. Fiecare turdean
poate vedea pentru o sumă modică o expoziție temporară comparabilă cu orice
expoziție din lume. E o expoziție făcută profesionist, cu vitrine noi, cu
panouri concepute și puse în operă de o designeriță cu gust, după indicațiile
specialiștilor (era să folosesc, din nou, cuvântul profesionist, cuvânt care nu
mai înseamnă mare lucru azi, în «România calificată la locul de muncă»).
Scheletul unui om mort
acum multe mii de ani, vase pictate și frumos decorate cu incizii, unelte
felurite din piatră și din os, accesorii din lut ars, depozite votive, toate
asezonate cu panouri explicative pe înțelesul tuturor. Puse în vitrine
frumoase, proaspete și moderne, puse cu știința unora care au vazut zeci de
muzee din lumea întreagă. Mi-ar place ca turdenii și unii turiști rătăciți
extra sezon pe-aici să intre în muzeu și să vadă expoziția temporară cu Satul
preistoric din Săndulești, un sat scos de sub autostrada Bechtel. Aș simți că
n-am făcut degeaba umbră pământului.sâmbătă, 12 octombrie 2013
NOTE DE LECTURĂ
Cerul, pământul și cele zece mii de lucruri
Cred că a fost o mare șansă pentru mine faptul că am
putut citi în română o carte scrisă de un chinez acum circa 2300 de ani
(tradusă și explicată muritorilor de rând din România de către doamnele
Luminița Bălan și Tatiana Segal) . Și nu orice fel de carte, ci una care m-a
impresionat cum nu au făcut-o multe (prea multe) dintre cărțile citite în
ultimul timp. O vreme am trăit cu impresia greșită ca Orientul nu a produs în
gândire decât aforisme, haiku-uri și arome de flori de portocal. Zhuangzi, Bu zheng (Călătorie liberă, Humanitas, 2009)
este mai actuală și mai aproape de spiritul modern decât literatura filosofică
greacă pe care, cică, o moștenim și o continuăm.
Bineînțeles că este o carte presărată de aforisme, de
pilde și de speculații filosofice care țin de daoismul religios. Și eu înghit
și diger cu dificultate textele filosofice. Cu toate acestea am găsit, în
filigran, o înțelegere a «lumii subcerești» absentă din filosofia antică a
Europei. Grecii și romanii și-au înțeles lumea lor, chinezii au înțeles lumea
așa cum era și este.
Când am terminat-o mi-a fost și mai neclar ce este Dao,
chiar mai neclar ca înainte să o încep. Oricum eu nu sunt un fan al
definițiilor. Ca să definești ceva trebuie să accepți un anumit nivel de
generalitate, să anulezi excepțiile și să stabilești un numitor comun. Pe când,
după părerea mea, oricum ai privi lucrurile nu vezi decât zece mii de cazuri
particulare.
Străbate din aceste texte un fatalism sinonim cu cel al
ciobanului din Miorița: «Așadar, Pământul mi-a dat forma, cu viața mă ostenesc,
cu bătrânețea mă lenevesc, cu moartea mă domolesc», o exaltare a deșertăciunii
deșertăciunilor din Koheleth-ul biblic.
Sunt convins că nu am înțeles decât un procent infim din
daoism (dacă totuși am înțeles ceva). Dao, cele zece mii de lucruri care se
transformă continuu, circulația în echilibru a energiilor yin și yang,
non-acțiunea ca principiu de viață în lumea subcerească etc. Toate astea m-au
trimis cu gândul la sympatheia
universalis, la modul de viață al stoicilor după regulile naturii (ca
măslina care cade din pom doar atunci când e coaptă), la resemnarea stoicilor
în fața predestinării. Și am recitit jurnalul împăratului Marcus Aurelius (un
Barack Obama al secolului II A. D.), Ta eis heauton (Către sine).
Trebuie să introduc și cartea lui Zhuangzi, alături de
aceea a lui Marcus Aurelius, în repertoriul meu de cărți de dezvoltare
personală, un gen foarte la modă azi. Mă refer la categoria Cum să ai succes în 10 pași sau Cum
să nu o iei razna în lumea de azi. În zece pași.
«Poate te frământă biata dorință de glorie? Îndreaptă-ți
atenția cugetului asupra repeziciunii cu care peste toate se așterne uitarea,
spre abisul nemărginit al timpului ce se întinde veșnic și de nestrăbătut, pe
fiecare parte a eternității; gândește în continuare la deșertăciunea unei faime
răsunătoare, la nehotărârea și nestatornicia părerilor celor care te laudă, la
îngustimea locului în care ți se circumscrie faima! Căci întregul pământ este
un punct și ungherul locuit e o măruntă parte din el, iar în acest ungher, câți
și cât sunt vrednici cei care te laudă?»
«Zhuangzi dădea la undiță în râul Pu. Regele din Chu a
trimis doi demnitari să-i prezinte salutul său. Aceștia i s-au adresat: regele dorește să vă ocupați de
guvernarea țării. Zhuangzi,
ținându-și undița, le răspunse fără să-i privească: Am auzit că în regatul Chu există o
broască țestoasă sfântă care a murit acum trei mii de ani. Regele a pus-o
într-un coș de bambus, a acoperit-o cu un ștergar și a ascuns-o în vârful
templului strămoșilor. Oare această broască țestoasă a preferat să moară pentru
ca să-i fie păstrată și prețuită carapacea? Oare ar fi preferat să trăiască și
să-și târâie coada în noroi?. Cei doi demnitari spuseră într-un glas: Ar fi preferat să trăiască și să-și
târâie coada în noroi. Zhuangzi
replică: Atunci plecați! Eu îmi voi
târâi coada în noroi.»
E clar, și din context, care e romanul care scrie în
grecește și care e chinezul. Oricum esența lui Dao e greu de exprimat în cuvinte.
Ne-o spune Zhuangzi:
luni, 7 octombrie 2013
NOTE ZILNICE
Realități postmoderne
Începutul săptămânii mi-a fost ocupat de o prestigioasă
întâlnire științifică. Nu e nimic ironic aici,
chiar au fost prezenți mari profesori ai domeniului, nume cu rezonanță din
Europa. Într-o sală construită și decorată în secolul al XIX-lea se discutau
detaliile și mărunțișurile istorice și filologice ale antichității
greco-romane, se făcea risipă de erudiție, în timp ce, afară, colegi mai
tineri, îmbrăcați în războinici daci, soldați romani și gladiatori se luptau în
ploaie și răcneau animalic din toți plămânii. Am avut revelația disjuncției
între lumi: lumea de ieri, în aulă, lumea de azi, afară. Și eu
sunt prins în lumea de ieri și nu mă deranjează absolut deloc. Atât doar că
odată cu înaintarea în vârstă mintea se sclerozează și ideile se solidifică. Dialogul
cu un profesor în vârstă este ca și cum ai vorbi cu un clopot de bronz. Orice
argument aduci nu îl poți convinge, el va răspunde sonor și va reacționa
reverberându-și obsesiile. Dar nu trebuie generalizat, sunt și profesori în
vârstă fără orgolii, frustări și cu minte elastică. Doar că sunt mai rari în
peisaj.
Ieri m-am dus să arunc gunoiul la container și m-a frapat
următoarea imagine: un om al străzii zdrențăros, aplecat peste marginea containerului,
răscolea cu dreapta în gunoi, în timp ce purta o conversație telefonică (cu
stânga își ținea telefonul mobil la ureche).
sâmbătă, 5 octombrie 2013
Note de lectură
«Prin acțiunea sa, cel care trăiește se
îndreaptă către moarte.Te sfătuiesc să fii liniștit, căci, oricum, într-o bună
zi vei muri.» (Zhuangzi, Bu zheng)
sâmbătă, 21 septembrie 2013
LA STÂNGA!
The United States of the Moon
Am aflat azi
de la Florin Poenaru că nu există și nici n-a existat vreodată pe lumea asta
capitalism fără corupție, fără violență, fără complicitatea statului și a
politicienilor, fără distrugerea mediului, fără furt și fără legalizarea
tututror acestora prin legislație efectuată cel mai adesea de parlamente alese
prin vot democratic. (http://www.criticatac.ro/23592/cateva-mistificri-ideologice/).
Eu știu că societățile evoluează în durata lungă
braudeliană, că sistemele sunt stabile în natură și că am trăit deja o
revoluție anti-comunistă. În consecință, este extrem de improbabil că voi mai
trăi o răsturnare, o revoluție anticapitalistă. Dar consider că este sănătos
faptul că există indivizi ca Florin Poenaru: sistemul și-a generat anticorpi.
Stânga românească trebuia să apară, critica capitalismului sălbatic era
necesară.
Nu numai Plutarh (De facie in orbe lunae), Lucian
(Vera Historia) și Antonius Diogenes (Ta hyper Thoulen apista)
plasează lumi fictive pe Lună, pe satelitul natural al Pământului. În lumea
imaginată din interiorul Lunii, primul lucru pe care îl întâlnește personajul
H. este proprietatea privată. Ajuns cu o rachetă ingenioasă acolo, aselenizează
într-o cultură de zmeură și se îndoapă. Este prins, legat, apoi hăituit cu
câinii Lord și Nero, pentru că încălcase o proprietate privată.
S-a dovedit că pe Lună era o lume cu susul în jos, o lume
dominată de «bogătași». Un locuitor al acestei lumi, întrebat de ce se supun
bogătașilor, răspunde: «încearcă
numai să nu te supui, când în mâinile lor e totul: și pământul, și fabricile,
și banii, și. în plus, armele!». Întrebat
de către pământeni ce sunt aceia polițiști el răspunde: «Niște bandiți!...În
mod normal, obligația polițiștilor este să apere populația de hoți, dar în
realitate îi protejează doar pe bogătași. Iar bogătașii sunt cei mai hoți și ne
fură pe noi ascunzându-se după legi inventate de ei.»
În lumea
asta damnată, stăpânită de bogătași și locuită majoritar de săraci, plantele
creșteau foarte mici. Cartofii erau ca boabele de fasole. Eroul cosmonaut
providențial aduce de pe Pământ leacul pentru sărăcie: semințe de plante
gigantice. Dar, așa cum ne așteptam, și semințele sunt antrenate în vârtejul
jocului capitalist. Doi escroci află despre existența lor, înființează o
societate pe acțiuni a Plantelor Gigantice, o listează la bursă și manipulează
prin presa vândută prețul acțiunilor. Capitaliștii veroși, grupați în cartel,
îi mituiesc pe cei doi ca să fugă cu capitalul societății și astfel să dispară
semințele gigantice și să se stingă și speranța săracilor.
Un bogătaș
lunatic rătăcește prin pădure și găsește o colibă făcută din cartoane, din
ambalajele macaroanelor produse de fabricile lui. Adăpostul improvizat din pădure era locuit de patru personaje. Fiecare avea
numai câte un accesoriu vestimentar: pantofi, pantaloni, haină și pălărie. Neavând ce să-i dea de mâncare se oferă să-l servească cu
ceai. Ceaiul era, însă, apă chioară, fiartă. Capitalistul cel zgârcit întreabă: «Unde-i
ceaiul?». I se răspunde: «Ăsta-i ceaiul (…) Într-adevăr, e ceai
fără ceai. Dar ăsta-i ceaiul fără ceai. Așa e moda acum.» Cine sunt cei care beau ceaiul
fără ceai? «Noi, frate, suntem
așa-numiții șomeri săraci lipiți. (…) Cândva nu eram nici noi mai rău ca alții,
dar, după ce ne-am pierdut locul de muncă, ne-am dus, cum se spune, la fund.».
Pentru a merge în oraș să caute de lucru trebuia să își împrumute unii altora
piesele vestimentare lipsă.
Cel de-al
doilea cosmonaut pământean experimentează visul capitalist. Aselenizat pe o
plajă, descoperă cristale de sare marină și, din reflex (pentru că era
mâncăcios), își umple buzunarele. La restaurant constată că lunaticii nu
cunoșteau sarea’ n bucate. Mai
întâi sărează pentru bani supele celor din restaurant. Cu banii (capital)
obținuți își amenajează un mic șopron pe plajă unde extrage, macină și vinde
sarea direct restaurantelor. Apoi își construiește o hală și angajează 18
oameni să muncească în locul lui și «trăia după voia inimii…ca toți bogătașii lunari. Din
hotel se mută în propria casă, își luă servitori care-l îmbrăcau și dezbrăcau,
îi făceau curățenie și aveau grijă de casă. Pentru că nu avea ce face, stătea
toată ziua în restaurante, mânca doar mîncăruri alese, iar în timpul liber
dintre mese hoinărea pe malul golfului….». Această situație
nu a durat prea mult, pe plajă apărând multe alte făbricuțe de sare. Sarea
extrasă, fiind tot mai multă, s-a ieftinit și profitul a scăzut. Proprietarii plajelor au îngrădit accesul, au perceput
taxă de exploatare, după care și-au construit
«fabrici uriașe de sare» cu
utilaje performante care au mărit productivitatea și, implicit, profitul.
Proprietarii marilor fabrici s-au constituit într-un cartel, au vândut sarea
mai ieftin. Micile fabrici plăteau pentru materia primă și plata
muncitorilor mai mult decât încasau și au intrat în faliment și s-au închis.
marți, 17 septembrie 2013
NOTE DE LECTURĂ
Roșia, politicienii și protestatarii
Zhuangzi, în Călătorie
liberă, pentru a exemplifica dubla acțiune, notează următoarea
pildă:
sâmbătă, 7 septembrie 2013
TURDA MĂ’SII (14)
Zilele municipiului Turda. Cu cuvinte.
Am lăsat să treacă o săptămână înainte să notez
impresiile despre acest eveniment, am lăsat să se decanteze. Să nu scriu tulburat,
sub imperiul emoțiilor, despre acest happening surrealist organizat de
municipalitate. Cineva îmi spunea zilele trecute că nu a mai văzut niciodată
așa ceva în Turda. Nu știu dacă e chiar așa, îmi aduc aminte de un bâlci
similar în 2008. Atunci am plecat în Canada cu o tiribombă în formă de arici
fluorescent după noi.
Una peste alta, am fost transportat în anii ’90. Atunci se umpleau bâlciurile de roți ale norocului,
tarabe unde arunci după conserve ca să câștigi un urs de pluș sau arunci cu
inele de prins părul după sticle. În cazul în care nu i-a spus-o încă nimeni
primarului, îi spun eu aici: domnu’ Ștefănie, ați reușit să organizați cel mai infect bâlci pe care l-am văzut
vreodată. Felicitări! Atît de infect încât la o zi după ce s-a terminat încă
mai puțea trotuarul. Un domn proprietar al unei roți a norocului la care puteai
câștiga, cu un leu, un suc energizant Clever de la Billa, își atrăgea clienții
zicând: numa’ un leu, ca la veceu. Poate așa se explică mirosurile lăsate în
urmă de distracția ieftină.
Nu am reușit să particip direct la aceste zile. Era o
înghesuială sinistră, care m-a întors din drum după câțiva pași. Doar B. s-a
distrat pe ringhișuri ruginite și a visat noaptea numai oameni căzuți de sus,
din umbreluțe zburătoare și făcuți praf pe beton.
marți, 3 septembrie 2013
vineri, 30 august 2013
NOTE ZILNICE
Amintiri din Roșia Spontană
Nu am cum să nu îmi amintesc de vacanța mea de o lună în
Roșia Montană. E ca madlena lui Marcel Proust: de câte limba mea trece pe
interiorul danturii mandibulei întâlnește un canin spart, unul din care
lipsește o bucată. Și îmi amintesc brusc de Roșia, de barul Între craci,unde
un tânăr miner mi-a trântit un pumn de mi-au sărit ochelarii și o bucată din
canin. E una din ultimele bătăi în care am intrat de când am devenit serios și
civilizat, așa că mi-o aduc aminte (parțial).
Încerc să nu îmi exprim părerea în legătură cu Roșia
Montană, nu pentru că nu mi-ar păsa sau pentru că mi-ar fi frică de nu-știu-ce
consecințe ale poziționării. Mai degrabă nu vreau să intru în această polemică
a afectelor, în această armată donquijotescă a dezinformaților. Poate sunt și
eu un dezinformat, cel puțin dacă mă compar cu Mihai Goțiu sau alții de felul
lui. Am stat o lună în Roșia atunci când promitea să devină din nou un oraș californian de civilizație
internațională, am cunoscut
roșieni, am mâncat, băut și dormit în Roșia, m-am familiarizat cu arhitectura
din târg. Și, cu toate
acestea, ce am aflat eu despre Roșia? Cred că nimic sau aproape nimic. Am aflat
doar că unele case hâite ale roșienilor nu au preț, nici un fel de preț, nici
zillions of dollars, pentru că au valoare sentimentală. Că, unii dintre
roșieni, cel puțin, sunt foarte atașați de locurile și de lumea lor stropită
din belșug cu variate țuici și vinarsuri. Dar că, în ciuda faptului că formează
o societate pestriță, de vinituri, roșienii sunt funciarmente de treabă,
sunt deschiși și primitori, ospitalieri (poate cu excepția celui care mi-a
spart caninul).
Nu știu dacă contractul cu Gold Corporation este un act
de trădare națională, dar în mod sigur flamura Salvați Roșia Montană! atrage azi tot felul de hipsteri
maginali anti-sistem, hippioți ecologiști, luptători civici și tineri mânioși.
Roșia a devenit turnesolul alchimiilor noastre identitare: cei care nu fac
lanțuri umane răcnind Salvați Roșia
Montană! sunt suspecți de a fi
vânzători de țară, chiar vânduți. Nici eu nu vreau cianuri pe Arieș în jos, dar
nu mă simt nicicum aparținând acestui grup eterogen al protestatarilor, nu pot
căsca gura în acest cor cacofonic.
joi, 15 august 2013
NOTE ZILNICE
Blog
Aș vrea să scriu și eu pe blog ceva profund și plin de
semnificații, așa cum văd pe blogurile altora. Mai mult, aș vrea să scriu ca un
eseist sau un literat cu multe adjective, cu metafore, într-un stil ermetic și
căutat. Sincer, mi-ar plăcea să scriu un text ca o
poezie, dar mă tem că asta nu o să se întâmple prea curând.
Apoi, mi-ar plăcea să scriu un articol cu profunde implicații sociale, în
genul celor de pe Critic Atac. Așa, cu puține note la sfârșit, toate cinci-șase
din niște giganți ai gândirii moderne ca Žižek sau Badiou sau te miri cine
altcineva. Și textul să fie tăios și combativ și să genereze un șuvoi de
comentarii (dar nu dintre acelea în care unul de dreapta se ceartă cu altul de
stânga pornind de la chestiuni generale care depășesc litera articolului). Mă tem, însă,
că nici asta nu o să se întâmple prea curând. Am senzația că la o anumită
vârstă atingi un fel de nirvană post-ideologică și nu te mai interesează
poziționările la stânga sau la dreapta fracturilor sociale.
În schimb eu scriu despre neajunsurile locului unde
trăiesc, parcă ghidat de fraza lui Jules Renard: s’enfuir dans un village pour en faire le
centre du monde.
Mai scriu, grăbit, fără răbdare, despre cărți, notând ce
nu am uitat după ce am terminat cartea (sau chiar înainte să o termin). Și nu
despre orice fel de cărți pe care le citesc. Sunt unele, cele mai multe, despre
care nu pot să îmi dau cu părerea, așa cum fac tot felul de eseiști și
părerologi de pe la noi. Sunt cărți prea mari și importante și mă simt prost să
scriu despre ele. Mă simt, pur și simplu, neavenit, un homeless furișat care deschide gura la masa
bogaților.
Și mai notez un fel de impresii de călătorie succinte și
neclare, un fel de pseudo-reportaje care l-ar face pe Geo Bogza să se
răsucească în mormânt. Văd întotdeauna părțile rele ale lucrurilor, văd detalii
insignifiante și lipsite de orice importanță și, de obicei, nu văd pădurea de
copaci.
luni, 12 august 2013
TURDA MĂ’SII (12)
Addenda la
Stațiune de interes local
Cine se plimbă cu mașina pe drumul de la Constanța la 2
Mai poate vedea, pe marginea drumului, niște fete care fac cea mai veche
meserie din lume. Nu e vorba, evident, despre cea de vânător – culegător. Ce am
remarcat este că majoritatea arată bine, sunt tinere, drăguțe și chiar bine
îmbrăcate pentru niște prostituate (mai precis, îmbrăcate așa cum trebuie să
arate niște prostituate mai răsărite). Am concluzionat că aici intervine
selecția naturală, că nu supraviețuiesc decât exemplarele cele mai reușite ale
speciei.
E greu de imaginat pentru oricine cu ce sunt
populate marginile de drumuri naționale la ieșirile din Turda. În general cu
fete tinere din coloniile din Barbu Lăutaru și de pe Armata Roșie, pe lângă
care cele de pe drumul litoralului sunt modele Victoria’s Secret.
Zilele trecute mergeam spre intrarea spre autostrada
Turda – Câmpia Turzii și la poalele Dealului Zânelor era o femeie de etnie
rromă la vreo 50 de ani, destul de grasă, scursă și dăbălăzată care ținea
plictisită un carton, rupt dintr-o cutie ambalaj, pe care scria cu carioca
roșie cu litere de tipar: SEX ORAL 40 LEI. Cred că majoritatea șoferilor apasă
accelerația din instinct de conservare, în ciuda prețului scăzut (bănuiesc
scăzut). Deci, Turda e departe de statutul de stațiune. Ce păcat că primăria nu
poate schimba prin proiect european fauna de pe marginea drumului și trebuie să
aștepte să-și facă legile lui Darwin efectul.
vineri, 9 august 2013
TURDA MĂ’SII (11)
Stațiune turistică de interes local
Acesta este rangul Turzii printre stațiunile din România
și, din câte am înțeles, se aspiră la mai mult. Ce oferă stațiunea turistică
Turda? În primul rând apropierea de Cheile Turzii, un defileu spectaculos și
rezervație naturală și,apoi, salina și lacurile sărate transformate în
ștranduri și baze de tratament. Vara, Turda pare stațiune. Nu numai pentru că
moda de vară la Turda e pantaloni scurți, șlapi și maieu (opțional). Salina atrage o maree de
turiști; sunt, efectiv, câteva mii în fiecare zi. Cică e pe locul doi în țară
ca număr de bilete vândute, după Muzeul Antipa. Cele două ștranduri cu apă
sărată sunt neîncăpătoare. Seara se animă puținele terase din centrul istoric.
Am văzut că au apărut și tot felul de locuri de cazare în case particulare din
cartierul Băilor.
Există, deci, atracțiile și există turiștii. Ce îi lipsește
municipiului pentru a deveni stațiune? Niște spațiu verde în plus crede
administrația. Adică, pe hârtie, nu se potrivesc cifrele, metri pătrați de
spațiu verde sunt mai puțini decât e necesar. Nu contează că nu există
suficiente spații de cazare sau restaurante unde se poate lua masa. Azi
plimbându-mă pe stradă prin stațiunea de interes local am trecut pe lângă
vechea clădirii a poștei din centru, goală și abandonată, pentru că singurul
oficiu poștal s-a mutat într-o scară de bloc de pe strada Libertății. Nu are
rost să ne întrebăm dacă poșta poate funcționa într-un apartament de bloc,
pentru că, dacă ajungem mai jos, în Piața Romană, putem constata că și o
autogară (autogara Sens Vest) funcționează într-un apartament de bloc. Nu mai
există cinematograf de mulți ani în Turda. Din cele trei existente, unul a fost
demolat, în celălalt funcționează un club iar despre al treilea nu mai știu
nimic. De asemenea s-a închis și jumătatea de librărie.
Turda îmi pare un oraș
care își revine după o catastrofă. O cădere economică în anii ’90, când s-au închis toate fabricile (Sticla, Cimentul, Chimicele, Ceramica
și alte câteva pe care nu mi le mai aduc aminte) și una demografică, orașul
pierzând în ultimii 20 de ani circa o treime din locuitori. Se adaugă șomajul
ridicat, îmbătrânirea populației (cca. 20000 de pensionari). E greu de
întrevăzut o soluție pentru oraș. Poate că ignorarea ruinei post-industriale
care este Turda de azi și concentrarea spre frumusețile
natural ale zonei (pentru
relansarea orașului prin turism) este singura idee bună a neuronului
portocaliu. Poate că alături de natură ar trebui așezată și istoria și tradițiile,
în loc să numărăm metri pătrați de spațiu verde.
sâmbătă, 3 august 2013
TURDA, QUÉBEC, PARIS ȘI RETUR
Poveste de vacanță cu finlandezi și țigani
În iernile friguroase din Quebec discutam mult la un
pahar de vin cu prietena noastră finlandeză P. V. Abordam diferite subiecte și
de cele mai multe ori sfârșeam prin a ne contrazice. Odată am ajuns la
subiectul țiganilor din România, a relațiilor minorității cu populația
majoritară, la integrarea comunității rrome sau lipsa acesteia și, inevitabil, am
fost taxați drept rasiști. Degeaba am subliniat că nu generalizăm, degeaba am
expus cazuri concrete extrase din bogata mea experiență de lucru pe șantier cu
exponenții etniei. Am nuanțat, am ridiculizat atitudinile rasiste ale unor
români, am subliniat că oamenilor nu trebuie să li se lipească etichete numai
datorită apartenenței la o etnie, am menționat că am prieteni țigani, că îmi
place muzica bună țigănească gen Ternipe, Ando Drom, Csókolom. Degeaba,
cuvântul rasiști, chiar nerostit, plutea printre noi. Ca să ajung la chestiune
mai trebuie să menționez că din multele rețete primite de I. de la P. preferata
noastră a fost întotdeauna o prăjitură cu făină de secară și afine numită mustikka piirakka.
O experiență de ieri, la întoarcerea din vacanța de pe
litoral, mi-a amintit această discuție veche româno-finlandeză despre români și
țigani.
Ne trezim ieri dimineață în pensiunea de pe faleza din 2
Mai unde eram cazați și aruncăm ochii pe geam să vedem marea. În loc de mare
vedem în fața porții un Logan alb al poliției și doi agenți în uniformă. Cobor
în pijamaua mea cu imprimeu cu Superman și acolo sunt luat în primire de agenți
care mă roagă să fiu martor. Un domn finlandez, cazat la parter, a fost jefuit
de o pipă, două brichete, un pachet de tutun, pe care le-a uitat seara pe o
masă de pe terasa pensiunii. Doi localnici minori au fost prinși și aveau
asupra lor, printre altele, și lucrurile finlandezului. Am ajutat forțele de
ordine și am redactat eu în română declarația finlandezului, apoi i-am rezumat-o
în engleză. O formalitate care ne-a întârziat puțin la ultima plajă, dar m-am
bucurat că am putut să ajut poliția vigilentă din 2 Mai.
Relatez lucrurile astea pentru a sublinia faptul că nimic
nu e întâmplător și le citesc acum, post
eventum, ca pe un omen, o
prevestire. Evident că, uneori, chiar și atunci când ai senzația că universul
întreg conspiră, nu ești atent la semne. Mesajul acestei întâmplări cu care
ne-am trezit a fost hoți, furt și ceva legat de Finlanda.
Ieri pe la prânz am pornit spre casă și drumul 2 Mai –
Turda, pe șoselele de care dispune azi țara noastră, nu e tocmai ușor. În jur
de șapte seara urcam pe valea Prahovei. După ce părăsești Platlanda Bărăganului
și urci spre munți peisajul cu stânci și conifere devine mai plăcut. Pe
marginea drumurilor din România se face un comerț drăcesc și I. are prostul
obicei să cumpere tot felul: caș afumat, hribi, gălbiori, fructe. La ieșirea
din Comarnic, pe dreapta, erau o femeie și doi bărbați, toți de etnie rromă,
care vindeau zmeură, cătină, afine. I. zice: afine, n-am luat anul ăsta afine
să facem o mustikka piirakka (i. e. prăjitura finlandeză cu afine și
făină de secară). În ciuda reținerilor am oprit, I. a negociat, a venit din
spate și unul dintre bărbați să cântărească, chipurile, kilogramul de afine. I.
a plătit 10 lei, a luat fructele și am plecat.
În Bușteni ne oprim să mâncăm la Casa Ancuței, că era
deja seară și până la Turda mai aveam mult de mers. Comandăm, mâncăm, cerem
nota și când să plătesc, deschid portmoneul și …., surpriză, din banii pentru
drum, 134 de lei cum mă așteptam să fie, mai erau doar patru mici bancnote
verzi de un leu. Am fugit și am scos niște bani de pe card, am plătit, apoi am
reconstituit un pic evenimentele. Când am plecat de la o benzinărie din
Slobozia aveam în jur de 140 de lei. I. a scos o hârtie de 10 lei din portofel
pentru afine. Și a pus portofelul în geantă. Atunci s-a ridicat țiganul
însărcinat cu cântărirea afinelor. Cum necum, el știe cum a făcut, mi-a mai
lăsat patru lei. Mersi, țigane, că mi-ai lăsat actele și cardurile și să n-ai
noroc de banii furați, să-ți stea în gât vinarsul pe care ți-l cumperi cu ei.
sâmbătă, 20 iulie 2013
NOTE DE LECTURĂ
Ploile de dincolo de vreme
Inițial, când am văzut ca vine vacanța, mi-am zis că mă
duc la Librarium (cea mai bună librărie din Cluj) și îmi cumpăr un braț de
romane și memorii, ca să am ce citi în lunile de vară. Am renunțat pentru că în
biblioteca mea nu mai e loc să pui o foaie, nu o carte. Așa că m-am dus la
părinții mei și am scotocit acolo după niște romane românești vechi de prin
anii ’70 – ’80 și traduceri tot de pe-atunci.
Am citit o carte cu activiști scrisă de un autor pe care
îl studiam la școală în anii ’80, membru al CC al PCR și al MAN, un personaj
care azi este directorul Editurii Academiei: D. R. Popescu
(http://ro.wikipedia.org/wiki/D.R._Popescu), Ploile
de dincolo de vreme (1976). Am crezut că o să îmi placă, dar
m-am înșelat. Care e mesajul acestei cărți despre probleme de conștiință ale
activiștilor care au colectivizat satele în anii ’50, despre traumele produse
de instalarea lumii noi? O carte cu tovarăși bătrâni sau morți și isprăvile lor
din tinerețe în sate din mijlocul Ardealului, tovarăși apelați cu numele de
familie: Gălătion, Butiseacă, Calagherovici. Intriga este de roman polițist,
construită în jurul unei crime (de fapt, tentative de crime) unde o Elodia
șaptezecistă (Lilica, fata lui Dinache) este ucisă de un Cioacă îmbătrânit
(activistul Moise cu multe păcate și conștiința pătată). Tocmai am aflat că
Lilica, aruncată de pe un pod în apa inexistentă Amireș (Arieș + Mureș?), a
supraviețuit. Sau s-a aruncat singură.
Care e, de fapt, problema activistului Moise? Faptul că
oamenii nu acceptă și nu înțeleg noua realitate construită de revoluția
proletară? Că țăranii bolnavi de gălbinare continuă să manânce pureci pe care
îi cumpără de la țiganii din șatră? E cam aceeași problemă cu cea a lui Chilian
din Francisca lui N. Breban care are revelația că țăranii deveniți muncitori
și-au transportat în noua lume vechea lor realitate. Că omul nu devine om nou așa ușor, că lumea populară /
socialistă instalată prin revoluția proletară este complet și definitiv
utopică. Adică nevrozele activiștilor bătrâni se datorează conștientizării
faptului că au luptat pentru cai verzi pe pereți, că au torturat și ucis pentru
cai verzi pe pereți.
De ce mă chinui, oare, cu asemenea romane? De ce oare pierd vremea ca să
mai citesc cărțile astea prăfuite care vorbesc despre o lume complet
neverosimilă? Deși știu că a existat, că am trăit un pic în ea, rămân la
părerea că pentru un adolescent ea pare inventată: e o lume distopică
totalitară ficțională ca în cărțile și filmele cu societăți post-apocaliptice,
ca în 1984 sau Brasil.
Notez cântecul țiganilor
de la crama din Alba Iulia: Ce
ne facem noi, țiganii / Dacă vin americanii? / Că ne scoate din service / Și ne
pușcă cu alice… Și așa s-a și
întâmplat: mulți au ajuns șomeri, iar unii au fost scoși din programa școlară. Sic transit...
duminică, 14 iulie 2013
TURDA MĂ’SII (10)
Produs de Cluj
În weekendul ăsta spațiul pietonal din centrul istoric al
Turzii a fost ocupat de tarabe la care se vând produse tradiționale și
artizanat și o scenă pe care s-a cântat muzică populară din regiune. Spre deosebire de alți ani circulația, pe singurul sens
rămas al DN1, nu a mai fost blocată. Mașini
și oameni au coexistat în manifestarea organizată de primărie și numită Produs de Cluj. În fond, e un
mic târg însoțit de un spectacol. Pentru atragerea copiilor au adus și niște
instalații tip carusel și bumper cars.
Lipseau tarabele cu kitschuri din plastic și lemn și nu
era decât câte o terasă pentru mici și bere: carmangeria Sânnicoară și berăria
Ursus, dacă tot era Produs de Cluj.
A fost și mult mai puțin aglomerat ca la numeroasele zile ale municipiului
la care am asistat. Poate pentru că acum concertau artiști populari, nu
vedetele pop de la tv.
Am mâncat o friptură de Turda și am băut un pahar de vin vărsat de pe la
Blaj (2.5 lei/200 ml) pe terasa Total Grill unde sfârâie zilnic
grăsimile porcilor morți din abatoarele Marele Alb. Terasa asta e raiul
distracției simple: fleici fripte, mici buni (2 lei/60 gr.), bere Ursus ieftină
și rece la halbă (3,5 lei). Dacă Ceaușescu făcea câte una din asta în fiecare
cartier eram și acuma comuniști. Copiii s-au distrat, au mâncat kürtőskalács,
s-au dat în giostra și s-au ciocnit în bumper cars.
Nu toți copiii s-au distrat (5 lei/tură carusel, 7
lei/tură bumper cars). Erau mulți, prea mulți, care se zgâiau de pe margine la
mașinuțe și la carusel și s-ar fi dat și ei. Fețele lor mi-au stricat toată
această mini-sărbătoare a bunei dispoziții, ca să nu zic că m-au întors pe dos.
Aucun livre ne tient devant un enfant qui
meurt de faim.
O clipă am avut iluzia civilizației, a spațiului social
decent și primitor în care se pot simți bine împreună oameni din specii
diferite. Iluzia că Turda mă’sii are și o față bună, ascunsă până acum pe
partea întunecată și pe care o întoarce spre mine acum, când vreau să o
părăsesc. A fost doar o clipă și o iluzie. Prin fisurile acestui aparent comportament
civilizaț instalat în spațiul public, s-a strecurat și, apoi a erupt din
sărăcie, normalitatea din Turda mă’sii: prost gust, mizerie, mirosuri, abuz de
alcool.
miercuri, 26 iunie 2013
ELIADE (2)
Note de lectură
Biografiile lui Mircea Eliade sunt, uneori, bântuite de
amintiri false. Cu fiecare carte pe care o citesc mi se întărește această
convingere. Zilele trecute am citit o broșură editată de campioana publicării
corespondenței lui Mircea Eliade și a celor din jurul său, domnișoara Mihaela
Gligor. Este vorba de scrisorile schimbate de eroina celebrului roman interbelic,
Maitreyi Devi și biograful
american al lui Mircea
Eliade, Mac Linscott Ricketts între 1976 și 1988 (Maitreyi Devi – Mac
Linscott Ricketts. Corespondență. 1976-1988, ed.
Mihaela Gligor, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012).
Am văzut o Maitreyi rănită de fanteziile din tinerețe ale lui Eliade
autorul, o persoană care afișează în scrisori adresate unui necunoscut
(apropiat al lui Eliade) un resentiment departe de absoluta serenitate indiană.
Eliade e mincinos, neloial, plin de sine, «bărbat
mizerabil» (p. 28-29). Dar se jonglează cu amintiri false: «A fost studentul
tatălui meu (Surendranath Dasgupta) doar pentru un an, cu toate că în fiecare
carte a scris trei ani – întreaga lui ședere în India nu a depășit doi ani –
poate mai puțin.» (p. 28). În nota de subsol Mac. L. Ricketts notează totuși că
Eliade a stat în India trei ani încheiați. Conform biografilor Eliade s-a
îmbarcat la Constanța în 22 noiembrie 1928 și la Bombay, pentru întoarcere, în
noiembrie 1931. (F. Țurcanu, Mircea
Eliade. Prizonierul istoriei, București,
2003, p. 166, 223).
O altă, interesantă, amintire falsă: «…cu siguranță îl
voi pedepsi dacă va îndrăzni să publice această carte în engleză. (…) Așa o
calomnie! A scris, de asemenea, că tatăl meu și-a sedus cumnata! Ce drept a
avut să inventeze o astfel de fantezie!?». La care Mac. L. Ricketts notează «Nu
există asemenea detalii în romanul lui Eliade». (p. 29, n. 2). Nu am chef să
recitesc complet Maitreyi ca să verific asta, dar, cumva, înclin
să îl cred pe Mac Linscott Ricketts.
Maitreyi Devi scrie într-una dintre scrisori că Mircea
Eliade nu face distincție între adevăr și ficțiune: «nu cred că a cunoscut în
realitate o europeană tantrică în Hardwar (…). Această parte a poveștii e la
fel de adevărată precum mersul Maitreyiei în camera sa în toiul nopții. El a
pus această poveste pentru a face romanul Maitreyi să arate mai adevărat.» (p.
76) De data aceasta Maitreyi Devi face presupuneri greșite: se pare că
violoncelista sudafricană Jenny Isaac a existat cu adevărat (Introducere, p. 17; F. Țurcanu, op. cit., p. 217).
Chiar nu vreau să minimalizez carențele de caracter ale
lui Eliade sau păcatele politice, dar nu pot să nu compar amintirile false ale
fiicei lui Dasgupta cu alte amintiri false ale cunoscuților, corespondenților
sau a unor contemporani lui Eliade. Și toate sunt probe în «dosarul Eliade».
Abonați-vă la:
Postări (Atom)