30 martie 2003
Avem multe de învăţat de la antici. Cum să trăim cu zeii, de exemplu. Fără dogmatică, fără terori divine sau spaime existenţiale moderne. Ceea ce numim noi azi toleranţă, căutându-i un nume în lumea noastră, nu era decât o deschidere infinită spre un orizont al misterului. Era o lume a miracolelor? Nu cred. Era, mai degrabă, o lume unde miracolele erau posibile, aşteptate, experimentate mental chiar dacă nu se produceau în mod real (conform percepţiei noastre). Era o lume a miracolelor posibile pentru că zeii erau atotprezenţi. Prin comparaţie lumea noastră e guvernată de un deus otiosus. De un zeu care, conform concepţiei iudaice, este invocat permanent şi nu răspunde decât rareori şi atunci o face prin gesturi extreme. Yahveh era zeul miracolelor rare şi spectaculoase. Un tufiş care arde, o mare despicată, o plimbare pe ape, totul este conform aceleiaşi norme. Mă simt obligat să-l repet din nou pe Rozanov, când, adresându-se lui Berdiaev, spunea : "cred în Dumnezeu, dar nu în al vostru, în Osiris, Osiris...".
Anticii amestecau ritul cu fatalismul astrologic. Un fel de constrângere magică, parareligioasă, a zeului şi în acelaşi timp o resemnare dezarmantă în faţa unor Nemeside, Fortunae, Moirae.
Eram la un colocviu unde Mastrocinque citea "rugăciunile magilor" (din PGM) şi, auzindu-l, Suarez de la Torres a zis: "dar unde e magia, eu nu văd decât religia". Lipseşte o definiţie (alta decât cea eliadiană) a atitudinii nostre în faţa sacrului. Magie, teurgie nu sunt decât aspecte ale unei religio atotcuprinzătoare. Omul modern, ateu, declară că nu crede în Dumnezeu dar este dispus la cele mai absurde şi banale superstiţii. Când îl mănâncă palma dreaptă sau stângă nu face decât să aştepte miracolul. Fulgerul din cer senin care l-a convertit pe Horaţiu (Horat. Carm. I. 34: ...namque Diespiter / igni corusco nubila diuidens / plerumque, per purum tonantis / egit equos uolucremque currum....).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.