La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


miercuri, 24 februarie 2010

note zilnice

Am pierdut două jumătăţi de zi, ieri şi azi, să redactez unul din articolele mele de specialitate despre un kastellum necunoscut de la Alburnus Maior (chiar acum când lupta politico-ideologică pentru Roşia Montană s-a înteţit). O consideram o contribuţie interesantă, deşi măruntă, până în momentul în care am recitit textul. Părea mai importantă când era încă în stadiul de idee, de observaţie. Când am redactat textul articolului am fost tot timpul tentat să construiesc gradual demonstraţia pentru a păstra efectul surpriză până aproape de sfârşit. Surpriza era destinată savanţilor care au avut tot timpul sub ochi datele problemei şi nu le-au văzut de ochelari.

sâmbătă, 20 februarie 2010

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR



Le village huron
În Québec fiind, am vrut să vedem aşa numitul „village huron”. L-am găsit în pliantele publicitare de la centrul turistic din oraşul vechi şi bănuiam că nu este un sat de indieni, ci un muzeu al satului huron. Ni s-a părut ciudat că strada din rezervaţia indiană indiană unde era „satul huron” (Village des Hurons, Wendake, “ONHOÜA CHETEK8E” în limba huronă) se numea Stanislas Kosca. O stradă din rezervaţie avea numele ăsta şi mă întrebam ce fel de nume bosniac are şeful ăsta huron...? Una peste alta, trecând peste rezervele întemeiate, am aşteptat autobuzul să mergem în rezervaţie, care era undeva pe la marginea aglomeraţiei urbane extinsă pe orizontală care este oraşul Québec. Am aşteptat cam 50 de minute şi nu a venit nici un autobuz din cele anunţate. Evident că am înjurat printre dinţi şi am zis că şi Canada e un fel de Românie mai spălată. Ce-i drept că am uitat să verificăm pe site-ul internet programul autobuzelor.
Săptămâna următoare am primit temă de casă să aflu cum se poate ajunge, fără maşină personală, cu blamatul transport public, la Wendake, muzeul satului huron. Drăguţa mea colegă, Marie-Michelle, m-a iniţiat în secretele site-ului internet RTC (Réseau de transport de la Capitale) şi astfel am aflat că autobuzul pe care l-am aşteptat trecea din oră în oră. Ulterior am avut ocazia să văd că în Canada autobuzele întârzie maxim 2-3 minute şi asta chiar în condiţii climatice extrem de vitrege (condiţii în care România ar fi complet blocată, şcolile închise, nefericiţii ei locuitori sinistraţi, pentru că la noi iarna nu-i ca vara).
Am schimbat trei autobuze (în Canada maşina „mică” e obligatorie, altfel eşti un pic „dezavantajat”de soartă) şi, în final, am ajuns dans la réserve. Rezervaţia nu era înconjurată cu sârmă ghimpată, cum ar sugera numele, ci era o suburbie prosperă cu case pe pământ, individuale, cu peluze, cu jeep la poartă (e un fel de-a spune căci nu erau garduri, nici porţi). Am ajuns apoi la muzeul propriu-zis, care era un spaţiu cu construcţii din lemn tradiţional hurone în aer liber (gen Muzeul Satului). Bine făcut, fără exagerări. Un pic cam prea mult accent spre spiritualitatea lumii tradiţionale nativ-americane, prea Pocahontas şi Dansând cu lupii la un loc.
Domnişoarele hurone care făceau ghidajul ne explicau că sunt din „clanul Broaştei Ţestoase” dar după trăsăturile caucaziene şi părul blond probabil erau din clanul lui Stanislas Kosca.
Am cumpărat ceva suveniruri şi am vrut să cumpărăm şi un celebru „talisman al viselor / dream catcher” dar nu am văzut nici o diferenţă faţă de cele vândute la King Art în Cluj. Globalizarea, ce poţi face?
Oricum a fost o experienţă: nu vezi toată ziua câte un village huron. Şi B. şi-a pierdut acolo suzeta iar eu cu N. am decis că i-au furat-o spiritele hurone. Alta nu a mai vrut şi astfel la un an şi patru luni am scăpat de suzetă. Singurul lucrul pe care îl regret e că am mâncat curcan şi nu bizon sau caribu din meniul restaurantului muzeului. Şi că nu ne-am reîntors iarna acolo.

vineri, 19 februarie 2010

ubebisme...

Zalmoxit, Meceneu şi Promitretes. O poveste despre creditele transferabile.
Cred că în învăţământul românesc cercul vicios s-a închis acum câţiva ani. Învăţământul de masă a deschis porţile universităţilor pentru cvasi-analafabeţi. Unii dintre aceştia au trecut câine-câineşte prin facultate şi au ajuns profesori secundari. Astăzi elevii lor sunt studenţi la universitate. Vina este a tuturor, de la educator, învăţător, profesor până la miniştrii educaţiei. În primul rând este vina legilor proaste, anume bugetarea universităţilor pe cap de student, bugetare care atrage presiunea decanatelor pentru păstrarea studenţilor în sistem. Indiferent de capacitatea lor de a învăţa şi a exprima ce au învăţat. Creditele transferabile, iniţial o formă fără fond acum un lucru cu care ne-am obişnuit, facilitează trecerea prin facultate a celor ce nu au ce căuta nici la porţile ei. Un examen căzut în anul I este susţinut din nou în ultimul an în ultima sesiune. Cum necum, cu lacrimi şi sudoare, este trecut. Şi astfel se obţine hârtia mult dorită, diploma. Asta au ajuns universităţile, fabrici de hârtii semnate de rectori, certificate de inteligenţă la purtător. Vai de ea inteligenţă!
Ca să fie mai clar, iată două exemple. Subiectul este „Religia în Dacia romană”, iar răspunsurile sunt următoarele:
L. N., anul I: „Dumnezeu principală Zeus. Tot aşa cum a fost Rome. Traian când a venit în Dacie porneşte de romanizaţie. El duce religia şi limba latină. Ei credere multe dumnezeu. Aşa respectat Imperatul, cum dumnezeului (politeism).”
Cu vremea, progresele devin vizibile: I. B., anul III, scrie la acelaşi subiect:”De la Herodot citim că credinţa dacilor era că ei nu mor ci că se duc la Zalmoxit. Daci credea de asemenea in reincarnarea sufletelor (...). Preoţii daci, Meceneu, Promitretes erau aleşi pentru că ei puteau să citească în viitor şi cunoşteau misterele lumii. Religia dacilor a fost primoteistă în jurul evului suprem Zalmoxit (...). Religia dacilor se caracterizează în orice caz în credinţa în Zalmoxit. Muzica a avut un rol important în religia. Ei aveau ritualuri privind imortalizarea.”
Din păcate nu sunt excepţii şi nu sunt cel mai rele răspunsuri. Sunt doar cazuri ales la întâmplare din mulţime. Sunt viitorii profesori ai copiilor noştri.

marți, 2 februarie 2010

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR


Metoda nord-americană
Aici este vorba despre şcoala care se face la Universitatea Laval. M-am jucat de-a studentul şi am parcurs un seminar doctoral cu toate obligaţiile pe care le implică (singura deosebire dintre mine şi doctoranzii propriu-zişi era că eu nu trebuia să fiu evaluat).
Dat fiind că sunt conştient că învăţământul românesc este într-o criză profundă şi fără precedent, nu vreau să compar şcoala făcută la UBB cu cea de la Laval. Nu vreau să spun că în România pregătirea studenţilor e mai serioasă pentru că eu pot compara numai cu situaţia din epoca în care m-am şcolarizat eu în învăţământul de stat (epoca miniştrilor Maior – Marga). În fond anii '90 au fost din punctul de vedere al sistemului de predare şi al planurilor de învăţământ o continuare inerţială a epocii Ceauşescu. Poate acum suntem în adevărata epocă Marga dacă luăm în considerare un interval de întârziere al efectului reformelor (generaţiile actuale sunt produsul şcolarizării complete rezultate în urma învăţământului masificat de reformele lui Andrei Marga). Deci, poate că sunt « nostalgic comunist » dar cred că şcoala făcută la UBB în anii '90 era mai serioasă decât cea din anul 2008 de la Laval.
Ştiinţa asta douămiistă, post-modernă are, după părerea mea puţin de-a face cu ştiinţa istorică în sine, cu scrierea istoriei aşa cum o înţeleg eu. A fost limpede pentru mine, din prima clipă, că eram pe lungimi de undă diferite cu cei din Québec. Mi s-a spus că nu mi-am însuşit paradigma metodologică nord-americană şi că am un plan de lucrare ca în secolul al XIX-lea. Asta am luat-o atunci ca pe un compliment. Totuşi, am plecat în Canada cu un sentiment de inferioritate. Mă aşteptam să găsesc o universitate bogată, garnisită cu laboratoare unde se poate analiza şi aerul pe care-l respirau romanii, cu o logistică informatică pletorică la dispoziţia tuturor. Nu am găsit universitatea nord-americană din filme, dar am găsit un loc plăcut, bine organizat, dotat cu tot ce trebuie ca să-ţi faciliteze studiul, nu ca în România unde se aruncă banii pe prostii, o risipă continuă de birotică, material informatic, mobilier etc. Explicaţia constă în faptul că suntem o societate neaşezată, unde legile se schimbă semestrial şi principala lor grijă este să limiteze furtul banului public. La noi nu este posibilă dezvoltarea raţională ci doar mişcări haotice ale tuturor de a apuca, cheltui, devaliza banul public atunci când se poate.
Revenind la ştiinţa românească: cred că ne subapreciem şi îi supraapreciem pe alţii numai pentru că sunt occidentali (i. e. americani, canadieni şi alte naţiuni) cu o tradiţie mai lungă în ştiinţă. Ei publicau reviste specializate când românii păşteau oile şi asta le-a dat o experienţă şi o rutină a cercetării pe care noi nu o avem. Şi, evident, au alte mijloace, nu sunt săraci ca noi. Luaţi individual nu suntem mai slabi, dar ne lipseşte tradiţia ştiinţifică şi mijloacele. Fiind aşa lipsiţi trebuie să avem multă imaginaţie. Oricum, glasul nostru nu se aude, decât rareori, în dialogul ştiinţific internaţional (ca excepţie şi datorită unor personalităţi singulare). Nu am pornit cu ideile astea şi eram decis să iau ce e mai bun şi să fac abstracţie de aspectele negative. Aşa-zisa metodologie nord-americană de cercetare e foarte şablonizată, un fel de grilă prefabricată pe care o aplică la orice text sau subiect. Mi-a adus aminte de şablonul găurit cu care se corecta testul psihologic la recrutarea în armata română. Credeam că noi suntem mai empirici şi mai intuitivi şi că asta e bine. Dar, tot râzând de metodologia lor, am constatat până la urmă că noi românii suntem altfel. Adică ei, ca francezii, italienii şi alţii practică reconstituirea istorică pornind direct de la sursele primare. Îşi construiesc un corpus principal de surse pe care îl analizează şi de acolo pleacă spre analiza bibliografiei secundare şi a lucrărilor moderne. La noi e un pic invers - lucrăm mai haotic şi importantă nu este critica de text (sau corpus de inscripţii, de date arheologice etc.), important este ce a zis Pârvan, C. Daicoviciu, dar mai ales cutare neamt, englez etc. În concluzie, nu m-am întors cu creierii spălaţi prin aplicarea grilei, dar cred că am învăţat ceva bun.