La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


miercuri, 13 ianuarie 2010

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR


Între septembrie 2008 şi iulie 2009 am lipsit din Turda, am locuit în Quebec şi Paris. Am plecat din ţară pe când economia "duduia" şi m-am întors în plină criză economică. Despre Turda şi România, înainte şi după, despre America de Nord şi farmecul şi contrastele Parisului se poate citi aici.
1. Canadian Dream
Canada pare pentru orice român o soluţie salvatoare, se aprinde periodic ca o firmă strălucitoare din neon clipind dictonul ubi bene, ibi patria. Este o ţară îndepărtată, din peripheria Occidentalis, situată dincolo de Oceanul circular ce înconjoară lumea locuită. Transpunerea în limbajul geografiei mitice greceşti nu este întâmplătoare, căci Canada rămâne şi azi, pentru locuitorul Lumii Vechi, învăluită în mit. În mitul modern al bunăstării la îndemâna fiecăruia. Umblă cîinii cu colaci în coadă pe meleagurile canadiene? Asta e o întrebare la care orice român emigrat acolo ar răspunde pozitiv. Canada este, pentru cei întorşi temporar acasă, ţara tuturor posibilităţilor, ţara unde au găsit securitatea financiară, normalitatea socială şi un viitor clar şi luminos pentru ei şi copii. Un aşa tablou pozitiv atrage, favorizează emigraţia, mai ales intelectuală, cultivată de guvernul canadian.
Există o Canadă din pliantele publicitare pentru atragerea emigranţilor şi este destul de reală şi prezentă în cotidian. Este o ţară modernă, bine organizată, cu o birocraţie blândă şi amabilă, cu posiblităţi reale de a câştiga într-un timp scurt un salariu care să-ţi asigure securitatea finaciară. Am văzut o Canadă care sclipeşte de bunăstare, unde sistemul de ajutor social e atât de bine organizat încât muritul de foame sau mizeria rămân opţiuni strict personale. O ţară unde clasa mijlocie e atât de extinsă, încât am avut senzaţia că săracii nu mai există. Un loc din lume unde a avea salariu – casă - maşină este posibil chiar şi pentru un emigrant care începe de la zero. O ţară unde copiii se pot plimba pe stradă fără ca părinţii să-şi facă griji (anul trecut în toată provincia Quebec a avut loc o singură crimă). Ai zice că securitatea financiară personală şi pacea socială se determină reciproc. Dacă o compar cu România, din care se va face o ţară la calendele greceşti, nu înţeleg de ce să mai rămân în România.
Şi totuşi…există ceva ce nu se spune despre Canada. Există un preţ de plătit pentru bunăstare şi securitate. Am văzut români care se străduiesc să nu se integreze. Care detestă România din care au plecat de nevoie, dar nu acceptă Canada care i-a primit şi le-a dat ce le lipsea acasă. Nu români adunându-se într-o comunitate românească închegată şi solidară, ci familii ce îşi construiesc o micro-Românie imaginară între patru pereţi.
Nu se poate generaliza fără a cădea în clişee alteritare, dar cu acest risc asumat, o să spun cum mi s-au părut canadienii. Canadian este un fel de-a spune, o identitate constituţională, pentru că majoritatea sunt emigranţi de una sau mai multe generaţii. Dar societatea modelează comportamentul, determină modul de viaţă. Dacă trăieşti în Canada, o faci până la urmă more Canadiano. Canadienii sunt foarte amabili, de treabă. Sunt tot timpul zâmbitori, serviabili şi fac o conversaţie agreabilă. Totuşi ai tot timpul impresia că zâmbetul este de circumstanţă, că nici măcar nu sunt atenţi la conversaţie şi recită nişte replici. Şi interacţiunea socială rămâne cantonată în limitele politeţii. Canadianului nu-i place să fie deranjat, să i se încalce intimitatea şi în consecinţă nu te va deranja. Nu te va invita în spaţiul rezervat intimilor şi familiei dar nici nu are pretenţia să îl inviţi. Rămâne amabil un interlocutor exemplar, un coleg de nădejde, nicidecum un prieten. Pluteşte în aerul canadian un iz de asocialitate… Preţul plătit pentru civilizaţie ?
E frapant acolo modul non-violent în care interacţionează oamenii. Încă din leagăn copiii sunt crescuţi în spiritul acesta non-violent. Nu auzi un copil certat, cu ton ridicat sau cu zbierete ale părinţilor ai căror nervi au cedat. De bătaie nici nu poate fi vorba, e un sacrilegiu. Le impun copiilor interdicţii şi învaţă de mici să nu acţioneze energic (doucement !), să fie sociabili (copiii nu sunt les enfants, ci les amis) şi să îşi împartă jucăriile (partajer). Triada doucement – les amis – partajer sintetizează toată filosofia creşterii copiilor în societatea canadiană şi aceştia vor deveni la maturitate canadienii de treabă despre care am vorbit. Dar dacă eşti învăţat de la primele gângureli că toţi sunt les amis, cine îţi mai este prieten cu adevărat. Toţi şi niciunul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.