La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 13 noiembrie 2010

LA STÂNGA!

Despre americanizare. The rich are different. They have more money.

O să încep cu o citare fictivă: F. Scott Fitzgerald ar fi spus: "The rich are different from you and me", iar E. Hemingway i-ar fi replicat: "Yes, they have more money". Deja, explicitată această synthema a salvării laic-moderne îşi pierde savoarea. Nu mai este atât de seacă şi plină de sens ca în varianta vulgară abreviată.
Când eram student în jargonul anilor '90 "american" era un adjectiv la superlativ: putea fi "american" un film, dar şi un suc sau un covrig bun. Era expresia unui deziderat: propaspăt trecuţi de partea cealaltă a Cortinei de fier eram dispuşi să acceptăm şi să absorbim orice. Numai să fie "american". Dar românii au o manieră particulară de a absorbi influenţele: când România s-a franţuzit, s-a populat cu coane Chiriţe.
Nu credeam în anii '90 că ne vom americaniza atât de rapid. Mijloacele de propagandă au fost fost eficiente. La un moment dat ştiam mai bine cum arată un interior american din anii 80-90 decât unul românesc şi compătimeam familiile americane cu probleme din filmele de serie B pe care le înghiţeam zilnic.
Noua religie propovăduită era aceea al lui "american dream", a reuşitei materiale individuale, a integrării în abstracta şi utopica "clasă de mijloc". Un coleg care predă un curs de numismatică romană titrează pe afiş "Banii aduc fericirea". Andrei Pleşu (boierul minţii) scrie, negru pe alb, într-o Dilemă veche recentă că banii aduc fericirea şi enumeră alte lucruri pe care nu le aduc banii. Banii care fac universul să se învârtă. Lipseşte din lozinca preluată de capitaliştii români nuanţa americană. Cât de mulţi bani aduc fericirea? Sunt mai fericit când un vin pe care îl beau costă 100 de lei în loc de 10 lei. Probabil, dar sunt mai fericit dacă costă 1000 de lei în loc de 100 de lei. Ce înseamnă pentru capitalistul român "really rich"?
Trist este că pe când ne-am americanizat (superficial) şi noi a venit criza economică. Am văzut America de Nord înainte de criză, dar n-am vazut fericirea adusă de bani. Am văzut în Canada o stabilitate şi o siguranţă care nu cred că mai există niciunde. Dar fericirea era împachetată în hârtie lucioasă, legată cu fundă şi servită ca un medicament zilnic la oră fixă. Şi am decis să mă lipsesc.


marți, 31 august 2010

note de lectură

Am citit zilele trecute Julio Cortazar, Armele secrete. O colecţie de nuvele de excepţie. Nu pot să remarc vreuna (poate Urmăritorul), unele au inspirat filme de referinţă (Blow-up al lui Antonioni). Ca de obicei nuvelele mi s-au părut doar nişte începuturi de romane. În rest, Cortazar e un profesor al scriitorilor sud-americani.

note zilnice


Am petrecut un week-end la Rimetea (jud. Alba). Într-o pensiune ungurească, într-un sat tradiţional unguresc. A fost foarte fain, o experienţă care merită repetată. Maghiarimea izolată dinTransilvania periferică a dezvoltat un simţ deosebit al pitorescului. Cel glorificat de Blaga în Spaţiul mioritic, cu referire la satul tradiţional românesc. Trei zile sub Piatra Secuiului, impunătoare, impresionantă, inevitabilă, întotdeauna vizibilă din Remetea. A fost agroturismul la care ne asteptam, realitatea virtuală (reclama de pe internet) a corespuns cu realitatea.

marți, 3 august 2010

Turda mă'sii

Turda mă'sii
E foarte ciudat să locuieşti în Turda. Parcă scrie pe tine, parcă porţi stigmate. Şi îmi pare că suntem condamnaţi să locuim aici. Criza economică mondială sau marasmul economic naţional (pentru că nu am suficiente date pentru a decide despre ce este vorba) ne blochează pentru nu ştiu cât timp planurile de schimbare a aerului.
Turda este un fost oraş medieval, un centru urban însemnat şi puternic în Transilvania modernă aşa cum arată arhitectura centrului (baroc, rococo, neo-clasicim, izolat art nouveau). Este greu de spus ce este acum. Pot să spun că ar fi devenit "oraş" dacă comunismul ar mai fi durat vreo 20 de ani. Şi turdenii, mai ales noroadele strămutate de industrializare în Micro (pentru cine nu ştie un cartier de blocuri construit pe locul fostului sat Cristiş - Oprişani) ar fi devenit şi ei orăşeni.
Turda e acum dominată de mizerie şi sărăcie, prost gust şi prostie pură la toate nivelele. Nu încetez să mă minunez în fiecare zi de acest loc stâlcit de istoria recentă. Totul este simulare aici. "Protipendada" turdeană simulează cultură (este constituită în special din intelectualii de provincie profundă, directocraţie cu origini în burghezia roşie din epoca trecută, funcţionari care pot decide oarece, mai recent noua clasă ciocoiască de elită economico-politică, oameni ceafă cu BMW). Presa simulează "comunicare media" (ce fain sună!). Administraţia simulează absorţia fondurilor europene. Turdenii toţi simulează viaţa citadină.
In prima luna cand ne-am mutat aici I. plangea cand ieşea pe stradă.
Turda este oraşul unde un hoţ a început să fure nişte cărămizi, s-a întrerupt câteva zile datorită unor sesizări la Poliţie apoi a venit şi a încheiat treaba furând ce a mai rămas. Oraşul în care în fiecare dimineaţă când ieşi din casă te întrebi dacă maşina ţi-a fost spartă peste noapte. Oraşul cu o jumătate de librărie, cu un muzeu închis din 1997, cu o casă de cultură început prin 1987 şi neterminată (pe alocuri deja ruinată). O plimbare pe corso-ul turdean înseamnă să înfrunţi mirosuri de oameni nespălaţi şi haine împuţite. Oraşul cojilor de seminţe şi chiştoacelor (dar probabil asta e la ordinea zilei oriunde în România).
Nu e uşor de trăit în Turda etern falită, Turda mă'sii...



luni, 3 mai 2010

note de lectură

În ultima vreme am avut un sentiment irepresibil că ar trebui să citesc o carte scrisă de un sud-american. O carte de Llossa, Garcia Marques, Cortazar, cu realism magic şi toate ingredientele reţetei. Nu am mai citit una de vreo doi ani. Cărţile lui Pynchon mi-au arătat că nu doar cei din America de sud, binecuvântată cu o istorie turbulentă şi o societate cu contraste puternice, pot scrie aşa.
Am citit o carte "românească" care m-a mulţumit: Cartea şoaptelor a armeanului Varujan Vosganian. De la primele rânduri am reuşit să uit cine este Varujan Vosganian. Ex-ministrul finanţelor, politicianul versatil, reprezentantul unei minuscule drepte româneşti teoretice a dispărut, iar autorul, magistral, cu har şi talent, s-a retras modest în fundal şi a vorbit cu vocile armenilor bătrâni, armenii copilăriei lui. M-a impresionat holocaustul poporului armean, dar îi cunoşteam datele esenţiale şi dimensiunile din cărţile de istorie. Dramele popoarelor sunt mai puţin şocante pentru că le măsurăm cu scara mare a evenimentului istoric. V. V. spune că masacrul armenilor e distinct de holocaustul evreilor pentru că armenii n-au fost numerotaţi, contabilizaţi. Cruzimea turcilor a fost egală cu a naziştilor şi asta e o istorie care încă se scrie. Cartea şoaptelor e o dovadă.
M-a impresionat instinctul de conservare al individului. Tăria de a reclădi totul din cenuşă, oriunde, departe de Trabizonda şi Erzerum, în Focşani sau Craiova. Mi-am imaginat plastic istoria acestor familii armene fugite la Dunăre din calea morţii ca pe o plantă ce creşte în vrejuri, alert, nervos şi acoperă pereţii edificiilor. Crima turcă nu putut afecta decât frunzele şi cârceii, nu şi rădăcina şi tulpinile. În spatele umilinţei aparente a armenilor apatrizi am citit tărie de caracter şi puterea pe care o dă ataşamentul faţă de tradiţie. În lectura mea familiile Vosganian - Melichian au ceva din familia Buendia, iar Cartea şoaptelor ceva dintr-un roman sud-american. O poveste frumoasă despre armeni. De citit.

joi, 22 aprilie 2010

note zilnice

Vreau să fac ceva mai mult decât ceea ce fac în mod obişnuit şi vreau să profit financiar din aceste activităţi. Din păcate este greu în România suprarealistă. Vreau să devin PFA (Persoană Fizică Autorizată), dar ceea ce ştiu să fac eu nu este cuprins în "codul CAEN" (adicătelea Clasificarea activităţilor din economia naţională). Se face arheologie preventivă în România pe scară largă în ultimii 10 ani (Roşia Montană, Autostrada Braşov-Borş etc.) dar consultanţa arheologică sau descărcarea de sarcină arheologică nu a fost prevăzută în CAEN. Totuşi s-ar putea încadra la art. 7420. Activităţi de arhitectură, inginerie şi servicii de consultanţă tehnică legate de acestea. Această clasă include: ..... multe chestii, dar şi "cercetarea solului şi subsolului". Nici un cuvânt despre arheologie, poate că e un cuvânt greu. Dar fiica mamei Omida, vrăjitoarea, s-a făcut PFA (activităţi: astrologie şi spiritism). Noapte bună, în România flăcării violet!

miercuri, 31 martie 2010

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR



Legea stressului
Azi mi-am dorit sincer să plecăm în Canada şi să nu mai revenim. Mi se pare că viaţa în România a devenit imposibilă, că trăiesc în ţara compromisului şi a lucrului făcut de jumătate şi că totul a devenit intolerabil. Mă gândeam care erau obiecţiile lui N. pentru mutarea definitivă în Canada: anume că acolo lipsea ceva, ce aici avem şi care e un ingredient esenţial pentru fericire. Dar nu poate preciza ce e acel ceva. Un "ceva" imposibil de definit, o mistică a unui genius loci favorabil. Răul aici e mult mai prezent, vizibil şi greu de suportat decât un inefabil "ceva". Ca să mă calmez, să ies de sub efectul stressului cotidian mi-am pus ca imagine pentru desktop pe laptopul vechi o fotografie cu nişte case din Quebec, din cartier (cartierul Saint-Roch din Basse-Ville). Sunt nişte case drăguţe şi îngrijite ca nişte case de păpuşi, o stradă curată. Nu sunt însă oameni pe stradă, nu sunt copii în parcurile lor perfecte, nu există viaţă socială. N. zice că quebecozii numai mimează viaţa socială. Oricum fotografia mă calmează pentru că îmi aduce în minte o perioadă lipsită de stress din viaţa mea. Şi cred că stressul cotidian din România anormală ne îmbolnăveşte. Nu vreau să sune a jurnal clinic, un inventar al luptei zilnice cu stressul, dar cred că majoritatea românilor activi social şi pe piaţa muncii sunt de acord cu mine. Dacă vrei să faci ceva în România trebuie să ai nervi de oţel. Nu cred că pe vremea lui Ceauşescu se folosea expresia asta, "nervi de oţel". Dar nici nu trăiam în capitalism sălbatic, varianta mafiotă.

luni, 22 martie 2010

Note de lectură

Am găsit azi o inscripţie latină cursivă pe o cărămidă, care ne arată că provincialul roman de la Dunăre ştia să scrie de toate...
Invidi qui
civis hoc ca
cafit anus eris (fututus)
unde ultimul cuvânt e redat printr-o ideogramă ....
Referinţe: JÖAI, IV, 1901, Bblt. 152, nr. 69.

marți, 16 martie 2010

Note de lectură

Am citit zilele trecute o carte bună, Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia. Rusia în 1839, Bucureşti, Humanitas, 2007. Prima ediţie a apărut în 1843. Sunt puţine cărţi scrise acum mai mult de un secol şi jumătate care mai pot fi citite. Un discurs cam monoton împotriva despotismului rus, a autocraţiei, justificat prin preocupările epocii. Ruşii văzuţi ca asiatiaci, calmuci europenizaţi, marcaţi ca popor de un secular sclavaj tătăresc. Poporul rus descris ca o turmă simplă, blajină, care poate fi condus doar despotic. Citită cu ochii de azi, când după Ivan IV, Petru I, Ecaterina II şi alţii, au venit Lenin, Stalin dar şi Putin, analiza marchizului de Custine pare corectă iar concluziile vizionare. Un reportaj bun, o carte de citit.

sâmbătă, 6 martie 2010

note zilnice

Nu e timp destul de pierdut că aş scrie mult şi bine pe blog. E aşa o senzaţie plăcută să arunci idei pe internet..., să nu le citească nimeni. E ca un jurnal care odată poate fi deschis de oricine. Un jurnal lăsat pe colţul mesei, la întâmplare.
Cu plecările astea în Canada şi în Franţa am senzaţia că am lipsit un an din viaţa mea. Ca un an s-a sărit cumva la numărătoare. Uneori mă întreb ce a făcut cutare prieten în a doua jumătate a din 2008 şi prima din 2009 şi nu ştiu ce să răspund. Absenţa din lumea ta, din reţeaua celor maxim 100 de oameni cu care vorbeşti anual, te alienează.

miercuri, 24 februarie 2010

note zilnice

Am pierdut două jumătăţi de zi, ieri şi azi, să redactez unul din articolele mele de specialitate despre un kastellum necunoscut de la Alburnus Maior (chiar acum când lupta politico-ideologică pentru Roşia Montană s-a înteţit). O consideram o contribuţie interesantă, deşi măruntă, până în momentul în care am recitit textul. Părea mai importantă când era încă în stadiul de idee, de observaţie. Când am redactat textul articolului am fost tot timpul tentat să construiesc gradual demonstraţia pentru a păstra efectul surpriză până aproape de sfârşit. Surpriza era destinată savanţilor care au avut tot timpul sub ochi datele problemei şi nu le-au văzut de ochelari.

sâmbătă, 20 februarie 2010

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR



Le village huron
În Québec fiind, am vrut să vedem aşa numitul „village huron”. L-am găsit în pliantele publicitare de la centrul turistic din oraşul vechi şi bănuiam că nu este un sat de indieni, ci un muzeu al satului huron. Ni s-a părut ciudat că strada din rezervaţia indiană indiană unde era „satul huron” (Village des Hurons, Wendake, “ONHOÜA CHETEK8E” în limba huronă) se numea Stanislas Kosca. O stradă din rezervaţie avea numele ăsta şi mă întrebam ce fel de nume bosniac are şeful ăsta huron...? Una peste alta, trecând peste rezervele întemeiate, am aşteptat autobuzul să mergem în rezervaţie, care era undeva pe la marginea aglomeraţiei urbane extinsă pe orizontală care este oraşul Québec. Am aşteptat cam 50 de minute şi nu a venit nici un autobuz din cele anunţate. Evident că am înjurat printre dinţi şi am zis că şi Canada e un fel de Românie mai spălată. Ce-i drept că am uitat să verificăm pe site-ul internet programul autobuzelor.
Săptămâna următoare am primit temă de casă să aflu cum se poate ajunge, fără maşină personală, cu blamatul transport public, la Wendake, muzeul satului huron. Drăguţa mea colegă, Marie-Michelle, m-a iniţiat în secretele site-ului internet RTC (Réseau de transport de la Capitale) şi astfel am aflat că autobuzul pe care l-am aşteptat trecea din oră în oră. Ulterior am avut ocazia să văd că în Canada autobuzele întârzie maxim 2-3 minute şi asta chiar în condiţii climatice extrem de vitrege (condiţii în care România ar fi complet blocată, şcolile închise, nefericiţii ei locuitori sinistraţi, pentru că la noi iarna nu-i ca vara).
Am schimbat trei autobuze (în Canada maşina „mică” e obligatorie, altfel eşti un pic „dezavantajat”de soartă) şi, în final, am ajuns dans la réserve. Rezervaţia nu era înconjurată cu sârmă ghimpată, cum ar sugera numele, ci era o suburbie prosperă cu case pe pământ, individuale, cu peluze, cu jeep la poartă (e un fel de-a spune căci nu erau garduri, nici porţi). Am ajuns apoi la muzeul propriu-zis, care era un spaţiu cu construcţii din lemn tradiţional hurone în aer liber (gen Muzeul Satului). Bine făcut, fără exagerări. Un pic cam prea mult accent spre spiritualitatea lumii tradiţionale nativ-americane, prea Pocahontas şi Dansând cu lupii la un loc.
Domnişoarele hurone care făceau ghidajul ne explicau că sunt din „clanul Broaştei Ţestoase” dar după trăsăturile caucaziene şi părul blond probabil erau din clanul lui Stanislas Kosca.
Am cumpărat ceva suveniruri şi am vrut să cumpărăm şi un celebru „talisman al viselor / dream catcher” dar nu am văzut nici o diferenţă faţă de cele vândute la King Art în Cluj. Globalizarea, ce poţi face?
Oricum a fost o experienţă: nu vezi toată ziua câte un village huron. Şi B. şi-a pierdut acolo suzeta iar eu cu N. am decis că i-au furat-o spiritele hurone. Alta nu a mai vrut şi astfel la un an şi patru luni am scăpat de suzetă. Singurul lucrul pe care îl regret e că am mâncat curcan şi nu bizon sau caribu din meniul restaurantului muzeului. Şi că nu ne-am reîntors iarna acolo.

vineri, 19 februarie 2010

ubebisme...

Zalmoxit, Meceneu şi Promitretes. O poveste despre creditele transferabile.
Cred că în învăţământul românesc cercul vicios s-a închis acum câţiva ani. Învăţământul de masă a deschis porţile universităţilor pentru cvasi-analafabeţi. Unii dintre aceştia au trecut câine-câineşte prin facultate şi au ajuns profesori secundari. Astăzi elevii lor sunt studenţi la universitate. Vina este a tuturor, de la educator, învăţător, profesor până la miniştrii educaţiei. În primul rând este vina legilor proaste, anume bugetarea universităţilor pe cap de student, bugetare care atrage presiunea decanatelor pentru păstrarea studenţilor în sistem. Indiferent de capacitatea lor de a învăţa şi a exprima ce au învăţat. Creditele transferabile, iniţial o formă fără fond acum un lucru cu care ne-am obişnuit, facilitează trecerea prin facultate a celor ce nu au ce căuta nici la porţile ei. Un examen căzut în anul I este susţinut din nou în ultimul an în ultima sesiune. Cum necum, cu lacrimi şi sudoare, este trecut. Şi astfel se obţine hârtia mult dorită, diploma. Asta au ajuns universităţile, fabrici de hârtii semnate de rectori, certificate de inteligenţă la purtător. Vai de ea inteligenţă!
Ca să fie mai clar, iată două exemple. Subiectul este „Religia în Dacia romană”, iar răspunsurile sunt următoarele:
L. N., anul I: „Dumnezeu principală Zeus. Tot aşa cum a fost Rome. Traian când a venit în Dacie porneşte de romanizaţie. El duce religia şi limba latină. Ei credere multe dumnezeu. Aşa respectat Imperatul, cum dumnezeului (politeism).”
Cu vremea, progresele devin vizibile: I. B., anul III, scrie la acelaşi subiect:”De la Herodot citim că credinţa dacilor era că ei nu mor ci că se duc la Zalmoxit. Daci credea de asemenea in reincarnarea sufletelor (...). Preoţii daci, Meceneu, Promitretes erau aleşi pentru că ei puteau să citească în viitor şi cunoşteau misterele lumii. Religia dacilor a fost primoteistă în jurul evului suprem Zalmoxit (...). Religia dacilor se caracterizează în orice caz în credinţa în Zalmoxit. Muzica a avut un rol important în religia. Ei aveau ritualuri privind imortalizarea.”
Din păcate nu sunt excepţii şi nu sunt cel mai rele răspunsuri. Sunt doar cazuri ales la întâmplare din mulţime. Sunt viitorii profesori ai copiilor noştri.

marți, 2 februarie 2010

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR


Metoda nord-americană
Aici este vorba despre şcoala care se face la Universitatea Laval. M-am jucat de-a studentul şi am parcurs un seminar doctoral cu toate obligaţiile pe care le implică (singura deosebire dintre mine şi doctoranzii propriu-zişi era că eu nu trebuia să fiu evaluat).
Dat fiind că sunt conştient că învăţământul românesc este într-o criză profundă şi fără precedent, nu vreau să compar şcoala făcută la UBB cu cea de la Laval. Nu vreau să spun că în România pregătirea studenţilor e mai serioasă pentru că eu pot compara numai cu situaţia din epoca în care m-am şcolarizat eu în învăţământul de stat (epoca miniştrilor Maior – Marga). În fond anii '90 au fost din punctul de vedere al sistemului de predare şi al planurilor de învăţământ o continuare inerţială a epocii Ceauşescu. Poate acum suntem în adevărata epocă Marga dacă luăm în considerare un interval de întârziere al efectului reformelor (generaţiile actuale sunt produsul şcolarizării complete rezultate în urma învăţământului masificat de reformele lui Andrei Marga). Deci, poate că sunt « nostalgic comunist » dar cred că şcoala făcută la UBB în anii '90 era mai serioasă decât cea din anul 2008 de la Laval.
Ştiinţa asta douămiistă, post-modernă are, după părerea mea puţin de-a face cu ştiinţa istorică în sine, cu scrierea istoriei aşa cum o înţeleg eu. A fost limpede pentru mine, din prima clipă, că eram pe lungimi de undă diferite cu cei din Québec. Mi s-a spus că nu mi-am însuşit paradigma metodologică nord-americană şi că am un plan de lucrare ca în secolul al XIX-lea. Asta am luat-o atunci ca pe un compliment. Totuşi, am plecat în Canada cu un sentiment de inferioritate. Mă aşteptam să găsesc o universitate bogată, garnisită cu laboratoare unde se poate analiza şi aerul pe care-l respirau romanii, cu o logistică informatică pletorică la dispoziţia tuturor. Nu am găsit universitatea nord-americană din filme, dar am găsit un loc plăcut, bine organizat, dotat cu tot ce trebuie ca să-ţi faciliteze studiul, nu ca în România unde se aruncă banii pe prostii, o risipă continuă de birotică, material informatic, mobilier etc. Explicaţia constă în faptul că suntem o societate neaşezată, unde legile se schimbă semestrial şi principala lor grijă este să limiteze furtul banului public. La noi nu este posibilă dezvoltarea raţională ci doar mişcări haotice ale tuturor de a apuca, cheltui, devaliza banul public atunci când se poate.
Revenind la ştiinţa românească: cred că ne subapreciem şi îi supraapreciem pe alţii numai pentru că sunt occidentali (i. e. americani, canadieni şi alte naţiuni) cu o tradiţie mai lungă în ştiinţă. Ei publicau reviste specializate când românii păşteau oile şi asta le-a dat o experienţă şi o rutină a cercetării pe care noi nu o avem. Şi, evident, au alte mijloace, nu sunt săraci ca noi. Luaţi individual nu suntem mai slabi, dar ne lipseşte tradiţia ştiinţifică şi mijloacele. Fiind aşa lipsiţi trebuie să avem multă imaginaţie. Oricum, glasul nostru nu se aude, decât rareori, în dialogul ştiinţific internaţional (ca excepţie şi datorită unor personalităţi singulare). Nu am pornit cu ideile astea şi eram decis să iau ce e mai bun şi să fac abstracţie de aspectele negative. Aşa-zisa metodologie nord-americană de cercetare e foarte şablonizată, un fel de grilă prefabricată pe care o aplică la orice text sau subiect. Mi-a adus aminte de şablonul găurit cu care se corecta testul psihologic la recrutarea în armata română. Credeam că noi suntem mai empirici şi mai intuitivi şi că asta e bine. Dar, tot râzând de metodologia lor, am constatat până la urmă că noi românii suntem altfel. Adică ei, ca francezii, italienii şi alţii practică reconstituirea istorică pornind direct de la sursele primare. Îşi construiesc un corpus principal de surse pe care îl analizează şi de acolo pleacă spre analiza bibliografiei secundare şi a lucrărilor moderne. La noi e un pic invers - lucrăm mai haotic şi importantă nu este critica de text (sau corpus de inscripţii, de date arheologice etc.), important este ce a zis Pârvan, C. Daicoviciu, dar mai ales cutare neamt, englez etc. În concluzie, nu m-am întors cu creierii spălaţi prin aplicarea grilei, dar cred că am învăţat ceva bun.

marți, 26 ianuarie 2010

note zilnice

Azi am supravegheat studenţii care dădeau un examen scris. Acelaşi procentaj de foi goale şi anul acesta. Nu asta m-a mirat, ci lipsa lor de interes faţă de viitoarea notă, de rezultatul examenului. Studenţii azi nici măcar nu mai încearcă să copieze, să "colaboreze", să se inspire unul de la altul. Nici măcar efortul acesta minim de a trişa nu îl mai fac şi mă întreb de ce oare? Poate pentru că ştiu că interesul universităţilor este ca ei să populeze cu orice preţ sălile de curs.

vineri, 15 ianuarie 2010

note zilnice

Am primit azi prin poştă o carte a cărei apariţie o aşteptam de mult: Claude Sterckx, Mythologie du monde celtique, Marabout, 2009. Un volum dens de cca. 500 de pagini pe care de-abia aştept să îl citesc. M-am bucurat pentru că asemenea cărţi îmi dau impresia că munca nostră e importantă şi plină de sens. În România de azi e greu să mai găseşti un motiv care să te impulsioneze să studiezi în câmpul ştiinţelor umane. La noi totul e goană după bani şi eficienţă. Şi eu nu simt că mă potrivesc în tabloul României de azi.

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR

Dinozaurii, clonele şi bonjuriştii

În Québec discutam cu un prieten bonjurist despre situaţia învăţământului universitar din România. Şi ca să definesc bine categoriile am folosit expresiile astea : dinozaurii ies din scenă, clonele se instalează în locul lor şi bonjuriştii întârzie să revină în patrie. Se pot folosi şi alte expresii, dacă astea sunt considerate jignitoare. Dinozaurii sunt bătrânii, cei cu vârste în jur de 60 de ani, care au făcut carieră în universităţi sau institute înainte de 1989 şi care au condus, bine sau rău, universităţile, facultăţile, catedrele în ultimii 20 de ani de libertate. Mulţi au întemeiat universităţi satelite, de stat sau particulare, şi-au făcut facultăţi noi în cadrul universităţii, şi-au creat instiutute de cercetare finanţate din contracte. Au acţionat ca în vreme de criză – economică şi morală, nişte mandarini ai învăţământului românesc. Ce s-a întâmplat în învăţământul universitar e similar cu ceea ce s-a petrecut în societatea română în ansamblu. În momentul trecerii bunurilor statului în mâini private, totul s-a fărâmiţat, s-a împărţit cât mai mărunt ca să apuce fiecare. Statul a încercat timid să reglementeze acest reflex survivalist al societăţii – constituirea de regate succesorale, de fiefuri autarhice din ruinele imperiului monolit care a fost învăţământul universitar de stat din epoca comunistă. Fiecare a navigat cum a putut mai bine: unii s-au descurcat admirabil, au avansat rapid arzând etapele gradelor didactice, după care, văzuţi cu sacii în căruţă, s-au adunat în tot felul de comisii ad-hoc inventate prin şi de minister şi au stabilit criterii noi de avansare din an în an mai rigide şi greu de îndeplinit. Dar cum românii sunt descurcăreţi cei ce au urmat au găsit metode să înşele vigilenţa comisiei superioare nu-ştiu-care şi au publicat aceeaşi carte în două coperţi, cursuri cu ISBN compilate cu copy paste, sau chiar cărţi plagiate. Asta e o trăsătură definitorie a clonelor, noii arivişti universitari. Dinozaurii, în general, şi-au construit cariera ştiinţifică în atmosfera de seră izolată de dinainte de 1989, majoritatea ştiind însă carte şi putând să înveţe şi pe alţii. Dar aşa cum am spus, fără vreun meteorit providenţial, dinozaurii învăţământului universitar românesc, se pregătesc să iasă de pe scenă. Unii au murit, alţii sunt pensionabili şi din umbră clonele se pregătesc să le ia locurile. Sau chiar le organizează plecarea, fără remuşcări şi menajamente. A venit vremea lor şi nu mai au răbdare : ei sunt cei ce au suferit umilinţele sistemului de tip feudal, au cărat geanta profesorului destul, e vremea să se înfrupte şi ei din privilegiile poziţiei. Funcţiile administrative din universităţi şi consiliile profesorale s-au populat de clone, în detrimentul dinozaurilor. Şi tocmai acum, în ultimii ani, s-a atins masa critică care permite luarea deciziilor. Clonele sunt noul grup decident în universităţi şi asta se reflectă şi în noul management. Asta ar fi pe scurt criza învăţământului românesc. Soluţiile sunt greu de întrezărit astăzi, dar una posibilă ar fi reîntoarcerea bonjuriştilor. Semnat : o clonă care se pregăteşte pentru competiţia viitoare.

miercuri, 13 ianuarie 2010

note zilnice

Am terminat azi orele din semestrul acesta şi nu sunt deloc lămurit dacă cunoştinţele pe care am încercat să le transmit au interesat pe cineva. Meseria de profesor în ziua de azi este vorbărie inutilă şi bani puţini. O să văd eu la verificarea cunoştinţelor dacă s-a înţeles ceva.

TURDA, QUÉBEC, PARIS ŞI RETUR


Între septembrie 2008 şi iulie 2009 am lipsit din Turda, am locuit în Quebec şi Paris. Am plecat din ţară pe când economia "duduia" şi m-am întors în plină criză economică. Despre Turda şi România, înainte şi după, despre America de Nord şi farmecul şi contrastele Parisului se poate citi aici.
1. Canadian Dream
Canada pare pentru orice român o soluţie salvatoare, se aprinde periodic ca o firmă strălucitoare din neon clipind dictonul ubi bene, ibi patria. Este o ţară îndepărtată, din peripheria Occidentalis, situată dincolo de Oceanul circular ce înconjoară lumea locuită. Transpunerea în limbajul geografiei mitice greceşti nu este întâmplătoare, căci Canada rămâne şi azi, pentru locuitorul Lumii Vechi, învăluită în mit. În mitul modern al bunăstării la îndemâna fiecăruia. Umblă cîinii cu colaci în coadă pe meleagurile canadiene? Asta e o întrebare la care orice român emigrat acolo ar răspunde pozitiv. Canada este, pentru cei întorşi temporar acasă, ţara tuturor posibilităţilor, ţara unde au găsit securitatea financiară, normalitatea socială şi un viitor clar şi luminos pentru ei şi copii. Un aşa tablou pozitiv atrage, favorizează emigraţia, mai ales intelectuală, cultivată de guvernul canadian.
Există o Canadă din pliantele publicitare pentru atragerea emigranţilor şi este destul de reală şi prezentă în cotidian. Este o ţară modernă, bine organizată, cu o birocraţie blândă şi amabilă, cu posiblităţi reale de a câştiga într-un timp scurt un salariu care să-ţi asigure securitatea finaciară. Am văzut o Canadă care sclipeşte de bunăstare, unde sistemul de ajutor social e atât de bine organizat încât muritul de foame sau mizeria rămân opţiuni strict personale. O ţară unde clasa mijlocie e atât de extinsă, încât am avut senzaţia că săracii nu mai există. Un loc din lume unde a avea salariu – casă - maşină este posibil chiar şi pentru un emigrant care începe de la zero. O ţară unde copiii se pot plimba pe stradă fără ca părinţii să-şi facă griji (anul trecut în toată provincia Quebec a avut loc o singură crimă). Ai zice că securitatea financiară personală şi pacea socială se determină reciproc. Dacă o compar cu România, din care se va face o ţară la calendele greceşti, nu înţeleg de ce să mai rămân în România.
Şi totuşi…există ceva ce nu se spune despre Canada. Există un preţ de plătit pentru bunăstare şi securitate. Am văzut români care se străduiesc să nu se integreze. Care detestă România din care au plecat de nevoie, dar nu acceptă Canada care i-a primit şi le-a dat ce le lipsea acasă. Nu români adunându-se într-o comunitate românească închegată şi solidară, ci familii ce îşi construiesc o micro-Românie imaginară între patru pereţi.
Nu se poate generaliza fără a cădea în clişee alteritare, dar cu acest risc asumat, o să spun cum mi s-au părut canadienii. Canadian este un fel de-a spune, o identitate constituţională, pentru că majoritatea sunt emigranţi de una sau mai multe generaţii. Dar societatea modelează comportamentul, determină modul de viaţă. Dacă trăieşti în Canada, o faci până la urmă more Canadiano. Canadienii sunt foarte amabili, de treabă. Sunt tot timpul zâmbitori, serviabili şi fac o conversaţie agreabilă. Totuşi ai tot timpul impresia că zâmbetul este de circumstanţă, că nici măcar nu sunt atenţi la conversaţie şi recită nişte replici. Şi interacţiunea socială rămâne cantonată în limitele politeţii. Canadianului nu-i place să fie deranjat, să i se încalce intimitatea şi în consecinţă nu te va deranja. Nu te va invita în spaţiul rezervat intimilor şi familiei dar nici nu are pretenţia să îl inviţi. Rămâne amabil un interlocutor exemplar, un coleg de nădejde, nicidecum un prieten. Pluteşte în aerul canadian un iz de asocialitate… Preţul plătit pentru civilizaţie ?
E frapant acolo modul non-violent în care interacţionează oamenii. Încă din leagăn copiii sunt crescuţi în spiritul acesta non-violent. Nu auzi un copil certat, cu ton ridicat sau cu zbierete ale părinţilor ai căror nervi au cedat. De bătaie nici nu poate fi vorba, e un sacrilegiu. Le impun copiilor interdicţii şi învaţă de mici să nu acţioneze energic (doucement !), să fie sociabili (copiii nu sunt les enfants, ci les amis) şi să îşi împartă jucăriile (partajer). Triada doucement – les amis – partajer sintetizează toată filosofia creşterii copiilor în societatea canadiană şi aceştia vor deveni la maturitate canadienii de treabă despre care am vorbit. Dar dacă eşti învăţat de la primele gângureli că toţi sunt les amis, cine îţi mai este prieten cu adevărat. Toţi şi niciunul.

note de lectura

Am senzaţia ca în Romania de azi se scrie fără discernământ. Orice este publicabil în ştiinţă sau literatură. În ştiinţa istorică se scrie pentru a se umple pagini, pentru a lungi liste de publicaţii..., conform îndemnului lui Heliade Rădulescu, însă cantitatea primează calităţii.
Frunzărind revistele de specialitate mă îngrozesc când văd cantitatea imensă de maculatură produsă fără sens din bani publici. Vorba profesorului N.Z., ar trebui date le topit aceste tiraje de reviste, mai salvăm câtiva copaci. Printre zecile de articole rar dacă se mai strecoară vreo contribuţie ştiinţifică. Te izbeşte impresia lucrului deja citit, ştiut, plagiatul, excerptarea şi compilaţia ordinară. Dar ştim că istoricul care copiază dintr-o carte e plagiator, cel care copiază din două compilator iar cel care copiază din trei autor. Puzderiei de autori care umplu paginile revistelor speciale de istorie, sortiţi anonimatului şi naufragiului cultural, le urez spor la treabă. Scriţi, băieţi, numa' scriţi!

marți, 12 ianuarie 2010

note zilnice

Ma mira tenacitatea celor care reusesc sa isi noteze zilnic evenimentele traversate. Probabil fac parte din specia oamenilor harnici sau viata lor este bombardata zilnic de intamplari semnificative. Oricum sunt de admirat.