La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard)


sâmbătă, 3 iunie 2017

Turda mă'sii (19)

«O profesoară de limba română din Turda...». Așa încep știrile naționale de câteva zile și, astfel, întreaga țară a aflat că în România există un oraș post-industrial numit Turda unde timpul parcă a stat în loc și oamenii reacționează ca în Evul Mediu la problemele de azi. Textul acesta nu este despre A., care a intrat abrupt în atenția presei naționale, ci despre turdeanul average, cel care a făcut plângerea și a hotărât sancțiunea. Pentru că este, de fapt, una și aceeași persoană, locuitorul majoritar din Turda mă’sii. Patronii și profesorii din Turda, inclusiv cei din luminatul Colegiu Național Mihai Viteazu, sunt făcuți din același aluat. Origine sănătoasă de prin Boian, Bolduț și alte aglomerări rurale din vecinătatea Turzii, în general prima generație de la coada vacii, intrați în meserie imediat înainte de Revoluție, urcați tiptil pe scara socială în Tranziție și treziți brusc în protipendada turdeană în ultimul deceniu. Cu freze de coafor turdean de 50 de lei, cu haine 80% nylon de la April și de prin piață, cu prieteni și rude în primărie sau pe la regiile autonome, naționaliști stil PUNR / Vatra Românească, închinați la Avram Iancu, xenofobi și homofobi, așa se prezintă în fața noastră azi locuitorii obișnuiți din orașul de pe Arieș. Cel care a făcut reclamația și cel care a decis sancțiunea. Cei care sunt altfel, y compris A., sunt din alt film, ca să păstrez tema cinematografică cu Verlaine și Rimbaud. She never really fit in în învățământul turdean de elită, ca să nu zic de fițe. Este prea inteligentă, prea rafinată și prea pasionată de meseria ei ca să se coboare la nivelul profesorului turdean de coloratură locală. A început o luptă curajoasă cu hidra pe care o numim «sistemul de învățământ românesc» unde absurdul este la el acasă. Nu doar în Turda mă’sii, ci peste tot și la toate nivelele. Stay strong A. and never give up. 

duminică, 5 februarie 2017

DE CE NU MĂ INTERESEAZĂ POLITICA (14)



Și, cu toate acestea, am fost la proteste.
Ce au însemnat, până azi, aceste proteste? După părererea mea o simplă reacție la abuz a României active civic. PSD-ul câștigător în alegeri, cu o opoziție slabă, s-a umflat ca broasca din fabulă și a crezut că poate legifera orice, fără consecințe. Ordonanțele de urgență ale guvernului, «elefanții», au fost un pretext pentru declanșarea acestei revolte civice interesante la care am participat cu plăcere, deși nu sunt nici hipster, nici IT-ist sau corporatist. Am participat pentru a da, prin simpla prezență în stradă, un semnal că politicienii trebuie să guverneze ținând seama de interesele oamenilor și nu împotriva lor. Restul sunt detalii și tehnicalități.  
Nu știu ce se va întâmpla în continuare. Simpla abrogarea a ordonanțelor în cauză nu va opri protestele. Este greu să închizi cutia Pandorei odată deschisă. Depinde foarte mult de mesajele transmise de taberele politice mâine. Este foarte probabil că protestele vor continua până la căderea acestui guvern inept, problema este că nu știu cu ce poate fi înlocuit. Eu nu văd un nou guvern tehnocrat, cu repetiție. Mai degrabă, în pragul anarhiei sociale, se va opta pentru un guvern de uniune națională, dacă nu cumva manifestările din stradă nu vor căpăta niște accente anti-politice generale, gen «PSD, PNL, aceeași mizerie!» (ceea ce este foarte probabil). În limbajul inspirat din cel informatic se cere «resetarea republicii» (orice o fi însemnând asta). Adică, o nouă clasă politică, o nouă constituție etc. Cred că dispariția vechilor politicieni este obligatorie, dar asta nu se va face spontan, ci treptat. După modelul USR asemenea manifestări populare vor «emana» noi grupuscule care se vor articula politic (în câțiva ani). Ce tristă e totuși expresia asta cu «emanații», patentată de Iliescu după care feseneii erau emanații revoluției din decembrie 1989. Am văzut într-o emisiune pe TVR 1 mai mulți reprezentanți ai partidelor, deja istorice, PSD și PNL, oripilați de faptul că în USR există oameni de dreapta și de stânga la un loc. Ca și cum ei ar fi orientați ideologic clar, pesedeii la stânga și liberalii la dreapta. Orientări care se schimbă instantaneu odată cu migrarea în partidul advers, cu alianțele de guvernare contra naturii, pe care le-am experimentat în ultimii ani. Ce nu înțeleg mulți este că politica românească (și nu numai) a intrat într-o fază post-ideologică, în care stânga și dreapta nu mai înseamnă decât un mod formal de a construi opoziții.
Îmi pare foarte rău pentru prietenii mei care se joacă de-a stânga, afișând nostalgii bolșevice ante- și interbelice, că nu înțeleg odată pentru totdeauna că PSD nu este un partid de stânga, că nu este o opțiune de stânga nici măcar la modul declarativ.  Ecologismul, simplitatea voluntară, anarhismul, atitudinile antisistem, sindicalismul (nu cel din România aservit politic) sunt expresii ale unui stângism difuz care își caută loc în societatea românească. Din aceste mișcări de stradă se va coagula și politic stânga, în câțiva ani, undeva departe de PSD. 
Până atunci (intonat ca pe stadion):     
                        alè, alè
                        alè, alè, alè,
                        o dorință sinceră,
                        România liberă! 

luni, 19 decembrie 2016

NOTE DE LECTURĂ





Cartea lui Mihai Bărbulescu, Arheologia azi, în România, Cluj, Idea Design & Print, 2016, este greu de încadrat într-o categorie anume. Memorialistică, text civic, polemic, legislație specifică comentată, pamflet la adresa mitografilor. Este un mozaic ieșit din experiența de o viață a profesorului Mihai Bărbulescu, arheolog în România, ieri și azi.
Deși partea memorialistică, bine dozată, este redusă ca întindere și are un rol secundar în economia cărții, ea conferă cărții o anumită savoare. Mare parte a publicului cititor, format din arheologi de teren, gustă anecdoticul șantierului, hazul de necaz, umorul păstrat și în condițiile vitrege de lucru pe care le presupune uneori șantierul. Apoi arheologii mai tineri vor să știe cum erau monștrii sacri pe care i-au «cunoscut» de pe coperțile de cărți. Să afle că erau și ei oameni obișnuiți, că glumeau, beau un pahar, erau preocupați de problemele existenței cotidiene. Portretele  profesorilor autorului, sumar schițate în anexa I, pe care mulți dintre cei de acum nu i-au cunoscut personal, anume Emil Condurachi, Dumitru Tudor, Constantin Daicoviciu, Mihai Macrea, I. I. Russu, completează vitrina cu amintiri. E bine așa, să știm că arheologia românească nu începe și nu se termină cu noi, să conștientizăm faptul că suntem nani gigantium humeris insidentes.
Capitolul I, Noi și Antichitatea clasică, este o pledoarie pentru reîntoarcerea la antichitate, la modelele ei, la carte, în definitiv. Prea mulți arheologi de azi, și Mihai Bărbulescu va sublinia apăsat asta în capitolele următoare, cred că cel mai important este să scoți lucrurile vechi din pământ cu o tehnică aproape perfectă, dacă nu perfectă. Arheologia evoluează spre tehnicism și arheologul se transformă într-un tehnician, lăsând în spate acel dublu necesar care trebuie să fie istoricul. Arheologul trebuie să fie și istoric, nu să sape pentru posteritate sau să lase intepretarea pe seama altuia. Învățământul de masă elimină treptat studiul limbilor clasice, latina și greaca din curriculum-ul școlar și astfel apropierea de Antichitate devine mai dificilă. Întotdeauna observ, când aprofundez un subiect, că ipotezele unui Carl Gooss, de exemplu, erau mult mai aproape de soluție, decât ale autorilor de acum câteva decenii. Și mă întrebam, retoric, ce s-a pierdut între timp, cum este posibil când sursele sunt mai multe decât pe vremea lui Gooss și metodele de analiză sunt mai rafinate? M-a lămurit un prieten care a observat că profesorul de la liceul sighișorean știa pe de rost puținele surse existente, pe care le cunoștea direct din greacă și latină, și se încurca mai puțin decât noi într-o literatură secundară inegală și anarhică. Nici în România, niciunde în lume, nu ne vom mai întoarce la liceo clasico, la educația clasică, dar este bine să cunoștem din surse, ca istorici, epoca pe care o studiem arheologic. Astfel o să continuăm să scriem în rapoarte de cercetare că am găsit cioburi preistorice, «probabil neolitice».
Mihai Bărbulescu se întreabă cum ar trebui să ne raportăm azi la Antichitate, nu doar noi arheologii, ci și contemporanii noștri? Antichitatea trezește interes public și ca exemple aduce voluntariatul pe șantierele arheologice și spectacolele de reenacment. Dar, în lumea tehnică și industrializată de azi, scufundată în pseudocultura care ne inundă pe canalele media, în Antichitatea clasică trebuie să căută modele perene, modele care au funcționat în Renaștere și în modernitate. Apartenența europeană este fondată pe câteva coordonate identitare, printre care ascendența culturală greco-romană este una fundamentală.
Un capitol consistent este II. Arheologul român, cu un titlu care mie îmi amintește, nu știu de ce, de Trompetta Carpaților. Cum devii arheolog este un capitol despre mărirea și decăderea învățământului de profil din România, cu referiri la învățământul universitar în general. Împreaună cu alți colegi de breaslă autorul a fost direct implicat în ctitorirea învățământului arheologic din România în perioada post decembristă, înființând chiar secția Istorie - Arheologie la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității Babeș- Bolyai din Cluj-Napoca, secție care mai funcționează și azi, nu știm pentru cât timp. UBB nu este o Oxford sau Cambridge, România este o țară prea săracă pentru învățământ specializat. Cum remarcă autorul: studii de arheologie «pură» nu există la noi, absolvenții având o diplomă de istorie cu specializarea arheologie. Și studenții sunt nemulțumiți că fac prea multă istorie, că trebuie să studieze și Relații internaționale în secolul XX și la ce le servește. Și eu le spun că azi nimic nu îți servește la nimic, cu excepția matematicii elementare ca să știi să-ți numeri banii.
Câți arheologi trebuie pregătiți în sălile de curs și pe șantiere? De câți are nevoie România azi. Estimând numărul arheologilor practicanți la 750 (dar cred că, totuși, sunt mai mulți) autorul calculează că la noi există un arheolog la 25 000 de locuitori. Raportul în Franța, cu cca. 3000 de arheologi, este de unul la 20 000 de locuitori, iar în Italia, cu 4300, unul la 14 000 de locuitori (dar aici 30% dintre ei nu au un loc de muncă stabil). Aș adăuga că nici în România, 30% din cei 750, nu au probabil un loc de muncă stabil.
Părțile referitoare la calitățile și defectele arheologului construiesc portretul robot al unui arheolog ideal, atemporal, de ieri și de azi, așa cum în vede Mihai Bărbulescu.  O calitate esențială e pasiunea și aici exemplifică cu exemple personale. «Nimic nu se compară cu diminețile de vară pe un șantier arheologic, când totul este posibil, când marea descoperire e undeva pe aproape....» (p. 50). Pasiunea e un ingredient necesar, alături de răbdare, pentru că uneori, ca să îl citez pe autor, sare dracu’ din cutie. Așa s-a întâmplat în 18 iulie 1996 când autorul a făcut descoperirea arheologică a vieții, mormântul princiar din secolul V din termele castrului. Această Arnegunda transilvană a fost botezată de autor Franziska, nume cu care a intrat în literatură, iar descoperirea a fost publicată exemplar în 2008. Se adaugă onestitate, discernământ, limbaj printre calitățile necesare, iar ca defecte orgoliul, demonul trufiei și lipsa de eleganță.
 Capitolul III.  Arheologia azi, în România. Membru al Comisiei Naționale de Arheologie de pe lângă Ministerul Culturii din 1991 până în 2009, președinte al susnumitei comisii între anii 2003 – 2008, autorul a fost un actor implicat. Configurația actuală a arheologiei românești i se datorează, într-o proporție care nu poate fi măsurată acum. Subcapitolul  Organizarea, reglementarea și finanțarea arheologiei ar trebui citit nu doar de către colegii arheologi, ci și de către factorii de decizie la nivel local și central, de către investitori  publici sau privați, care prin acțiunile lor vin în contact cu monumentele, cu patrimoniul arheologic, distrugându-l de cele mai multe ori. 
            Un scurt istoric al Comisiei Naționale de Arheologie, de la înființare și până în anul 2015, explică deriva actuală a acesteia. Nesusținută de forurile academice și de instituțiile de învățământ superior, Comisia a rămas o instituție cu rol consultativ subordonată Ministerului Culturii.  Din sferele înalte ale strategiilor comisia arheologică națională a coborât la un rol auxiliar de verificator al documentațiilor pentru emiterea autorizațiilor de cercetare arheologică (preventivă), în fond o dublare a secretariatului Direcției Patrimoniu a Ministerului Culturii.  În anul 2015, Comisia nu a mai avut nici măcar rolul de a ierarhiza proiectele de cercetare arheologică sistematică care ar fi trebuit finanțate de Minister. Pentru că anul 2015, cum remarcă și autorul, a fost primul, probabil de la Alexandru Ioan Cuza încoace, când statul român nu a finanțat în nici un fel arheologia românească. După ce constată starea deplorabilă în care a ajuns cercetarea arheologică sistematică din cauza subfinanțării cronice, a instituțiilor academice retractile, a atitudinii dominatoare a unor funcționari-directori din Minister, atenția se mută spre arheologia zisă preventivă. Doar că, așa cum remarcă profesorul Bărbulescu, acest segment ale cercetării arheologice nu a fost definit de legislația în vigoare, astfel încât să salveze și să prevină distrugerile de patrimoniu, ci pur și simplu  să descarce de sarcină arheologică. Aplicarea principiului polluters pays și aruncarea cheltuielilor cercetării arheologice în sarcina investitorului – beneficiar a condus, în mintea unora, la ideea că descărcarea este obligatorie. Că arheologul, după  ce a cheltuit banii și a săpat groapa, este obligat prin contract să propună în concluziile raportului descărcarea de sarcină arheologică. Indiferent ce a găsit acolo, monumente de piatră romane sau grecești, un sat preistoric, un cimitir medieval etc. Orice pare azi descărcabil de sarcină arheologică. Ține de deontologia profesională a fiecărui arheolog, de conștiința fiecăruia, să înțeleagă că patrimoniul național este mai important decât niște ore suplimentare plătite sau de vreun loc într-o comisie zonală sau națională. Că o suprafață de cîteva sute de metri pătrați dintr-un oraș roman unde s-a dat descărcarea de sarcină și de unde se scot efectiv pietrele romane ca să se poată turna fundații de ciment, dispare pentru totdeauna. Că zidurile acelea antice nu sunt proprietatea arheologului care propune descărcarea (indiferent câți bani a câștigat) sau a comisiei naționale care o avizează (pe gratis), ci ale statului român.
            Autorul întrevede soluții de etapă pentru aceste probleme: gruparea arheologilor într-o asociație profesională pentru a avea puncte de vedere comune și o voce mai puternnică în fața abuzurilor administrației și politicului, întărirea științifică a disciplinei prin condiționarea accesului în registrul arheologic de publicarea științifică a rezultatelor, înființarea unui Institut Național de Arheologie Preventivă după modelul INRAP din Franța, cu filiale în principalele centre din țară. Ar mai fi și altele: de exemplu crearea unor subcomisii arheologice pe lângă Comisiile Zonale ale Monumentelor Istorice, care înpreună cu funcționarii direcțiilor județene de patrimoniu și poliția de patrimononiu județeană să supravegheze mai atent situația în teritoriu (de la eliberarea autorizațiilor, la verificarea rapoartelor de diagnoză și supraveghere arheologică, lăsând comisiei naționale deciziile cu adevărat importante privind marile proiecte de investiții și de infrastructură). Și de ce nu, poate, chiar liberalizarea profesiei de arheolog și desființarea monopolului instituțiilor publice asupra cercetării. Dar asta ține deja de arheologia, mâine, nu de arheologia, azi.  Și nu vreau să par pesimist, dar viitorul arheologiei în România îmi pare sumbru. OG 43 din 2000, așa rarefiată și incompletă cum era, este mutilată de ordine de ministru și de proceduri ulterioare care permit distrugerea siturilor arheologice chiar de către cel care trebuie să le protejeze, anume statul român, cu legea în mână. Cum remarcă și autorul prin ordinul 2613/1038 din 2011 Ministerul Culturii și cel al Transporturilor au simplificat procedura de emitere a certificatelor de decărcare de sarcină arheologică pentru proiectele de infrastructură rutieră. Pentru că arheologii stăteau în calea progresului, miniștrii de resort de atunci au decis că, în cazul proiectelor de interes național, descărcarea se va face pe fiecare parte de teren care poate fi redată activităților umane curente. Anume bucăți din autostrăzi sunt licitate de firmele constructoare și descărcarea cade în sarcina acestora. Dacă, înainte vreme, săpătura se făcea înainte de începerea construcției cu câteva luni și arheologii puteau cerceta preventiv în mod rezonabil un sit, acum  cercetarea începe odată cu demararea lucrărilor de decopertare și principala unealtă a arheologului este buldozerul constructorului care țiuie în spatele lui. Mai pe înțeles, cercetarea arheologică înseamnă decopertarea mecanizată a amprizei autostrăzii, arheologului salvator rămânându-i importanta misiune să golescă și să înregistreze niște funduri de gropi, botezate pretențios complexe. Ce era deasupra, coloana stratigrafică, relațiile dintre ele sunt detalii care azi, sub presiunea neoliberală a progresului, nu mai contează. Și totul trebuie terminat în două săptămâni sau maxim într-o lună pentru că utilajele ținute pe câmp îl costă mulți bani pe constructor. Că doar nu o să se împiedice autostrăzile, ca să îl citez acum pe fostul președinte Traian Băsescu, de două cioburi sau de o mierlă cu penele nu știu cum, arheologii pot să caute în stânga și dreapta autostrăzii cât vor și pe distanțe mult mai mari. Pentru că oprirea lucrărilor și utilajele ținute pe câmp costă. Se întreabă și profesorul Bărbulescu, pe bună dreptate, ce caută utilajele și arheologii deodată pe câmp?
            Subcapitolul Arheologia și societatea nu conține doar analiza acestui conflict indus între politicieni promotori ai progresului și arheologul retrograd, ci și două exemple de escaladare a conflictului între societate, stat și patrimoniu (al cărui apărător ar trebui să fie arheologul): cazurile Roșia Montană și Piața Unirii din Cluj. Diferite ca evoluție și miză, cele două cazuri au în comun mobilizarea energiilor civice în sprijinul patrimoniului arheologic. Filmul evenimentelor decărcării de sarcină arheologică a masivului Cârnic este narat de cineva aflat in medias res și supus presiunilor concurente ale ministerului, investitorului și societății. Inflamarea unei părți a opiniei publice clujene vizavi de cercetările din Piața Unirii est relatată mai detașat de autor. Cum trebuie reacționat în astfel de situații, când energiile civice se descătușează orientat pentru salvarea unui obiectiv anume?  Nu știm, dar trebuie spus, comunicat, faptul că în fiecare zi în care s-a manifestat în piață pentru Roșia un buldozer a distrus altundeva în România un sit sau un context arheologic.
            Capitolul IV Arheologia și mass-media începe cu o prezentare a subiectelor arheologice în media profesionistă de azi și unde autorul constată că disciplina noastră nu ocupă un loc prea important. Arheologia, sau mă rog, tematica antică este adusă în atenția publicului prin spectacolele de reenacment istoric, cu ocazia diverselor zile ale orașelor, unde publicul spectator poate urmări lupte simulate între tineri costumați în daci și romani. Un loc important în economia cărții ocupă prezentarea temelor istoriei antice și arheologiei românești în new media, presa on-line, blogging, facebook etc. Aici sunt analizate temele protocroniste cu circulație on-line, fiind decelate câteva aspecte principale: primordialitatea teritoriului românesc în civilizația europeană și mondială, descoperirile de aici fiind unicate mondiale, descendența românilor direct din dacii superiori spiritual (și, ca un corolar, negarea latinității românilor), descifrarea scrierilor și limbilor necunoscute și teoria conspirației ascunderii istoriei adevărate de către istoricii oficiali. Bazaconiile mitografilor sunt prezentate pe larg, cu citate din producțiile (ca să nu zic operele) unui Miulescu, Săvescu, Bucurescu,Tonciulescu și de aici aflăm că sumerienii s-au școlarizat la Tărtăria, că  un obiect aluminiu cu funcționalitate neclară a fost găsită lângă niște oase de mamuți și datează de acum 250 000 de ani, că Isus însuși a fost traco-dac, inițiat în Dacia și doctrina creștină este de sorginte zalmoxiană, că limba română nu are origine latină, ci latina și daca erau identice trăgându-se din pelasgă. Intră în scenă alte vedete ale subteranelor mitografiei: misteriosul codex Rohonczi tradus în română de Viorica Enăchiuc sau tăblițele dabogete din plumb de la Sinaia traduse de Dan Romalo. Profesorul Bărbulescu se amuză și aplică metoda de descifrare a lui Romalo sau Bucurescu, parodiind-o, la sintagma PEPE NERO MACINATO, în italiană piper negru măcinat și îl recitește ca PEPENE ROMA CINA TO, adică, în română, un pepene tot (întreg) la cina din Roma (voi mânca).
            Autorul se întreabă ce este de făcut în fața acestui val dacomanic? Cum poate istoricul și arheologul dialoga cu argumente cu cei care produc asemenea elucubrații și cred în ele ca membrii unei secte new-age zalmoxiene? Specialistului i se opun «vechimea teoriilor protocroniste,...aviditatea pentru știrea senzațională, pentru ocultism și parapsihologie, nevoia de mitizare pentru construirea unei identități naționale strălucite...». Totuși, în ciuda acestor dezavantaje, caducitatea acestor teorii fantasmagorice trebuie relevată publicului larg, de către specialist. Și asta face și profesorul Mihai Bărbulescu în acest capitol IV. Personal, mă bucur că mitografii și-au găsit locul meritat într-o carte despre arheologia azi, în România.  
            Anexa II conține trei articole din revista Tribuna  și două rapoarte ale Comisiei Naționale de Arheologie prezentate în vremea mandatului de președinte pe care unii dintre arheologii mai tineri de azi le-au auzit, viva voce, la Mangalia în 2005 și Constanța în 2006.

            În final, alături de îndemnul meu de a citi cartea, trebuie să remarc curajul autorului. Azi, tot mai puțini oameni iau atitudine, majoritatea se lasă cooptați în curentul dominant de gândire caracterizat de pesimism, defetism și retrageri mărunte. Cedăm teren pas cu pas, pași mărunți e adevărat, abdicăm de la principii, presați de sistemul care acționează mecanicist, distrași de lupta pentru existență cotidiană, pentru supraviețuire. Azi un student trecut chiar dacă nu știe nimic, mîine un sit descărcat total și distrus că doar nu se face gaură în cer cu un monument pierdut. Profesorul Mihai Bărbulescu, la o vârstă la care poate spune adevărul cu voce tare, trage un semnal de alarmă și ne arată unde suntem azi. Nu cred că pașii mai pot fi recuperați, indiferent câte cărți scriem, dar cred ca putem încerca să păstrăm ce a mai rămas din arheologia românească.  

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

NOTE ZILNICE

Am vizionat azi o ecranizare proastă după cartea lui Aldous Huxley, Brave New World din 1998 care mi-a întărit convingerea că nu se poate face un film bun după o carte mare. Părerea mea este că regizorii și scenaristul au stricat distopia post-capitalistă a lui Huxley. Au schimbat pe ici pe colo, prin punctele esențiale, astfel încât au reușit să piardă tot mesajul cărții. Și i-au pus și un happy end care m-a oripilat, ceva conform lozincii love conquers all, parte din discursul laic al lui American dream. Au redus la minim referințele la fericirea oferită de consumism, la religia capitalistă a lui Ford. Marele controlor Mustafa Mond nu se mai numea Forditatea sa Mustafa Mond, dar era îmbrăcat cu o robă care te ducea cu gândul la o teocrație medievală. Personajele principale, Bernard Marx (Peter Gallagher) și Lenina au fost veridice (totuși, ce nume bine alese de Huxley în 1931). John Cooper, sălbaticul, a recitat câteva litanii shakespeariene, dar puțin în comparație cu dialogurile obsedante din carte. Mi s-a părut că sensul întreg al poveștii a fost deturnat. Nu știu care a putut fi morala pentru americanul din anii 90. Povestea inițială e o imagine în oglindă a lui 1984, o distopie capitalistă, la fel de rea ca cea a lui Orwell. În mod straniu, eu le-am trăit pe ambele. Primii 17 ani din viață am orbecăit prin 1984 și acum, de câțiva ani încoace, simt că mă îndrept spre minunata lume nouă. Ford fie cu noi!