NOTE ZILNICE

Cred că există doar două feluri de oameni: cei care își explică lumea în cuvinte și alții care o măsoară în numere. There is beauty in numbers. Pot fi de acord, în principiu, dar eu fac parte din jumătatea cu cuvintele. M-a chinuit matematica de timpuriu, am făcut multă în vremurile trecute și m-am simțit prost și inutil că nu am înțeles-o în țara în care toți pionierii și uteciștii trebuia să devenim ingineri și să construim drumurile, podurile, blocurile, cu alte cuvinte, infrastructura socialismului târziu. Acum am ajuns în vremurile pernicioase în care cei care gândesc în numere se ajută de niște auxiliari alfanumerici. Oricum, eu cred că societatea actuală e în derivă și se va izbi de un gard imaginar pentru simplul fapt că e condusă de absolvenți de științe reale și umaniștii au fost trași pe linie moartă. Lucrurile merg prost cînd nu înțelegi decât realități numărabile, deși trăiești între oameni, care gândesc și încă mai simt ca niște ființe. Nu ca niște mașini supuse calculului numeric. Oamenii de știință exacți sunt închiși în nișa lor și nu mai pricep decât niște realități înguste de performanță. Își numără micile lor sclipiri de inteligență și numesc asta scientometrie. Și au pretenția ca prin aceste minabile paturi ale lui Procust postmodern să măsoare tot. Am auzit azi că sunt laureați Nobel care n-au scris nici o carte și că e foarte ok așa. Că a scrie cărți e desuet. Poate că așa este, dacă ar fi doar cărți cu numere, formule, rezultate experimentale între două coperți. Că acelora din științele exacte le este absolut suficient să scrie doar articole. Le doresc să scrie cât mai multe, să le publice doar în reviste open acces, doar în format digital pe servere care o să dispară peste 20 de ani, să nu fie citate de nimeni, să naufragieze în neantul internetului. Este, de fapt, în discursul acesta al științelor tari, o ofensivă pentru devalorizarea operei narative, a contribuției cu sens pentru înțelegerea realității pe care homo sapiens a exprimat-o de la începutul lumii oamenilor prin cuvinte și imagini. Abia mai târziu prin cifre.    

DIN TRECUTUL SOCIALIST (6)

 Nașterea

La un moment dat pe scara timpului m-am născut undeva. Acest loc a fost în mijlocul Transilvaniei, în țara lui Dracula, dar mai în zona de câmpie. Viața este prozaică și m-am născut într-o maternitate dintr-un oraș mic, industrial și insignifiant. Fiind un oraș muncitoresc, metalurgic, în vremea comunismului, avea maternitate și alte facilități. Evident, că oricine care a trăit în vremea aceea își poate lesne imagina cum arăta un spital. În ce păturică albastră scămoșată am fost probabil învelit la naștere. Ce curățenie aproximativă trebuie să fi fost în acea maternitate! Când eram copil taică-meu îmi zicea în loc de vine bau-bau că «vine tanti Didina cu aspiratorul». Când am mai crescut și am vrut să aflu sensul sintagmei de speriat copii, am aflat că doamna Didina era o infirmieră din spitalul din orașul natal care manipula un aspirator apocaliptic care mă speria tare când eram bebe. Nu mi-o aduc aminte conștient și nici aspiratorul, evident, dar nimeni în lumea asta nu știe nimic de când s-a născut. Ce răcnete animalice a  scos când a fost mutat din lichidul amniotic în lumină. Pentru că m-am hrănit în adolescență din puzzle-urile literar-științifice ale lui Mircea Eliade, istoricul mondial al religiilor, îmi place să îmi imaginez o altfel de naștere. O creație mitologică în care eu și semenii mei de pe valea Arieșului am apărut nu într-un spital socialist, ci printr-o acțiune divină (prohibită în vremurile acelea). Îmi imaginez un zeu celest, o ființă supremă pettazzoniană, care frământă lut luat din șapte locuri de pe malul Arieșului. Lutul acesta divers, bine frământat, îl amestecă cu bălegarul taurului cosmic care trage carul celest. Toată această acțiune întâmplându-se după procesul de neolitizare a Europei de sud-est, adică prin anii 1970, în amestecul ăsta de lut și bălegar pune și niște paie de plante cerealiere, de grâu, secară, orz sau ce avea la îndemână. Modelează apoi o formă umanoidă, un Adam primordial cu gene de chirpici, peste care suflă dintr-o nară și îl însuflețește. Prefer o versiune a nașterii mitologice, o creație a unui Pinocchio din chirpici, decât nașterea într-un spital dintr-un oraș muncitoresc al Republicii Socialiste România. Evident că este o reverie, o metaforă interzisă pe-atunci, și că m-am născut în albituri spălate cu înălbitori super-chimici și în păturica albastră. M-am născut a doua zi după sărbătoarea națională de atunci, în care toată lumea serba marea insurecție națională antifascistă și anti-imperialistă de la 23 august 1944, serbată pe-atunci printr-un picnic, cu mici și bere, așa cum noi, azi, sărbătorim cu fasole și cârnați, o altă sărbătoare națională de iarnă, ca niște oameni de chirpici ce suntem. După această efuziune socială și națională, a doua zi, m-am născut eu de ziua erupției Vezuviului din 79 p. Chr. și a nopții Sfântului Bartomeleu din 1572.

DIN TRECUTUL SOCIALIST (5)

           Întuneric

        La țară, într-o casă cu curte, lumea înconjurătoare e mai generoasă decât la bloc. În primul rând ești mai aproape de zgomotele naturii: insecte și păsări toate bâzâie, țârâie și ciripesc pe limba lor, zi și noapte. Natura înconjurătoare din curte îți generează de mic copil sentimentul panic. Al spaimei de necunoscut, de complexitatea și, implicit, periculozitatea naturii înconjurătoare. Nu știi ce poate să apară dintr-un tufiș sau smârc, nu știi ce pericole te pândesc în jungla vegetală, zgomotoasă și animată. Cred că ăsta e un sentiment pre-paleolitic, experimentat și de australopitecine, bine înșurubat în genele umane. Ziua e cum e, dar noaptea curtea devine mai interesantă. Se scindează în lumină și întuneric, între siguranță și pericol, între bun și rău. Lângă ușa principală a casei de chirpici și lemn, era un bec de afară. Becurile sunt destinate fundamental înlăuntrului, și așa a fost focul din peșteră, apoi torțele, lumânările, opaițele și lămpile dinainte de becuri. Becul de afară lumina în zona trotuarului din fața casei, apoi lumina pierzându-se gradual ajungea disipată la câțiva metri de casă. Lângă bec, pe peretele văruit alb al casei se adunau zeci de musculițe și fluturi de noapte din multe specii, care atunci nici nu-mi imaginam că pot să existe, iar azi le-am uitat formele bizare și coloriturile. Pe undeva, aproape de limita grădinii de legume, puterea becului se estompa și își făcea simțită prezența întunericul. Pe vremea lui Ceaușescu iluminatul stradal era parcimonios și întunericul era la el acasă noaptea. Mai ales în nopțile înnorate.

        Nu știu care au fost primele mele gânduri și senzații legate de lumea spirituală în prima copilărie, dar cred, la fel ca Gilbert Durand, că au fost generate de regimul nocturn și diurn al vieții, de dihotomia lumină - întuneric. Unde lumina e siguranță, bunăstare, transcendență, iar întunericul e pericol, spaimă și neant. Copil fiind nu îmi era ușor să depășesc limita dincolo de care nu bătea becul de afară.  În întuneric locuiau draci și spirite malefice. Când am verbalizat prima dată aceste spaime de întuneric, necunoscut și populații diavolești, bunicul meu a încercat să mă liniștească cu argumente raționale cum că iadul subteran nu există, că atunci când a săpat pivnița nu a găsit niciun drac. Primul personaj malefic pe care mi l-am imaginat și care a pătruns în visele mele de copil nelăsându-mă să dorm a fost Colea Răutu în rolul Spânu din ecranizarea romanului „Toate pânzele sus”. Nu-mi era  frică de draci cu copite, coadă și cornițe, ci de un personaj de roman de aventuri care mă aștepta la limita întunericului. Desigur că acesta a fost doar primul și au urmat multe alte personaje, până la Freddy Krueger din seria de filme cu Elm Street.

        La bloc e mai simplu, chiar copil fiind. Ești înconjurat de patru pereți care antifonează și opresc zgomotele exterioare, nu trebuie să pășești noaptea în întuneric, problemă pe care o rezolvi acționând un comutator. Desigur că personaje din filme te pot bântui și la bloc în vis, dar nu ești atât de expus într-un pat călduț dintr-o camera izolată de pereți de beton.

DIN TRECUTUL SOCIALIST (4)

     Cărți

Mi-a făcut întotdeauna plăcere să citesc literatură. Când eram copil una din marile descoperiri de după învățarea alfabetului a fost biblioteca sătească. Mătușa mea, O., învățătoare la școala din sat, mi-a povestit într-o zi despre Prometeu care a furat focul și Zeus l-a pedepsit înlănțuindu-l de un munte și trimițându-și vulturul să-i ciugulească ficatul. Și am întrebat-o: O., de unde știi asta? De la bibliotecă, mi-a zis. A doua zi m-am prezentat și mi-am făcut legitimație. Printre primele cărți împrumutate de acolo au fost Mahabharata repovestită copiilor și Hobbitul lui Tolkien. Am citit continuarea, Stăpânul inelelor după circa 25 de ani când s-a tradus și publicat în română și mi-am adus aminte că citisem prima parte când aveam încă dinți de lapte. Îmi aduc aminte cu plăcere cât de importante au fost cărțile în viața mea. Când aveam 7-8 ani mătușa mea mergea la oraș și când se întorcea, duminică seara, îmi aduce un volum de Povești nemuritoare. Într-o seară cu furtună cu ploaie torențială, trăsnete și fulgere, am citit o poveste chinezească înspăimântătoare cu dragoni care au mâncat luna și soarele, cu ochii cerului care s-au deschis, și un erou cu nume din două silabe a reușit să restabilească ordinea universală. Mahabharata indiană și poveștile nemuritoare chinezești m-au introdus, de copil, în lumea miturilor. În școala generală, la oraș, m-am prezentat la bibliotecă de la început. Practic, am petrecut mult timp acolo. Am ajutat-o pe doamna bibliotecară, după puterile mele, la organizarea cărților. Știu că mi-a dat cadou niște cărți casate, care și acum sunt pe undeva pe la părinți, publicate prin perioada interbelică. Așa am citit și eu în anii '80 cărțulii cu copii evrei persecutați, care veneau dintr-o lume complet necunoscută, pe care urma să o descopăr doar în adolescență, după Revoluție, când am aflat că a mai existat și altceva înainte de România socialistă și de comunism. În liceu am frecventat, de asemenea biblioteca, unde cărțile mi le dădea o altă mătușă, de pe altă linie familială. Îmi aduc aminte că citeam Mircea Eliade, recuperat atunci după 1989 și publicat pe o hârtie inferioară de se vedeau literele de pe o parte pe alta a foii.  În biblioteca mea de azi unde două rafturi sunt cu cărți de și despre Eliade mai am multe volume cumpărate atunci în anii '90, pe hârtia oribilă de atunci, pe care mi-ar plăcea să le înlocuiesc cu ediții mai noi și mai frumoase. Pentru că după atâtea peregrinări prin biblioteci am devenit un fel de colecționar de cărți. Vizitez compulsiv librăriile din centrul Clujului și din mall-uri și îmi cumpăr cărți, deși știu că pe unele cel mult o să le frunzăresc și nu o să le citesc integral. Dar e și asta o formă de adicție și așa cum unii colecționează timbre, mașini sau proprietăți, eu colecționez cărți. După liceu am predat o jumătate de an la o școală generală. Nu-mi plăcea să stau în cancelarie iar pauze și în ferestrele dintre ore și stăteam în bibliotecă cu colega mea I., bibliotecara școlii. În general beam cafea și fumam țigări Carpați fără filtru, vorbeam despre muzică rock și mă uitam cu orele la cotoarele de cărți. Întotdeauna am avut senzația că acolo, în bibliotecă, pe rafturi se ascunde o carte din care o să aflu secretele ascunse de la întemeierea lumii. Bineînțeles că nu am găsit-o, deși de multe ori am avut senzația că am fost aproape să găsesc cartea care să mă facă să înțeleg lucrurile pe care nu le înțeleg.

Bibliotecile din timpul facultății au adus totul la un alt nivel. Atât de multe cărți și foi tipărite că ai senzația că poți să te pierzi, să te rătăcești în lucruri spuse și scrise înainte de altcineva. Desigur că nu mi se mai pare că există biblioteci după Bruxelles, Paris, Roma, Quebec, Messina și ale locuri pe unde am mai umblat după cărți. Și mai ales după inventarea internetului și democratizarea pe care o aduce informația digitalizată și mai ales piratată. Fotoliul din casă și laptopul devin niște ferestre de acces spre o lume incomensurabilă a cuvântului scris și digitalizat.

Interesează oare pe cine relația mea de o viață cu cartea publicată și stocată, cu biblioteca și formele ei inefabile din eterul internetului de azi? E relevantă experiența asta a mea pentru ceilalți? Și poate zice cineva dacă e ficțiune la persoana întâi sau memorialistică? Dacă chiar am citit povestea chinezească cu dragoni și am fumat Carpați cu I. în biblioteca școlii?  Dacă în loc de inițiala I. prin care ascund numele unei persoane pe care am cunoscut-o cu adevărat inventam un alt nume?

Cert este că pe rafturile librăriilor se află foarte multă literatură de ficțiune pe care nu merită să dai banii sau să o citești. Unii încearcă să scrie literatură, să ficționalizeze, să scrie despre lucruri pe care nu le-au trăit și nu le cunosc și de-aici, zic eu, tonul fals și lipsa de verosimilitate a unui scenariu sau a unor dialoguri. Mai ales cărțile cu coperți frumos ilustrate și aspect comercial nu are rost să încerc să le citesc. Alea cu trei patru paragrafe super laudative luate cu ghilimele din recenzia vreunui editorialist la un cotidian faimos de la noi sau de aiurea. Cărțile lansate cu tam-tam și impresariate de edituri care nu vor decât să mai câștige niște bani, mai mulți decât investiția, pentru că ăsta e șpilul capitalismului, în definitiv. Cărți cu recenzii bune apărute rapid pentru a impulsiona vânzările. Cu autori făcuți vedete literare peste noapte. Cărți care se pastișează unele pe altele ca serialele de pe Netflix. Cert este că am obosit să mai citesc literatură. Prefer memorialistica, care pare mai autentică în contrafacerea unor existențe particulare fără scenarii neverosimile, factice și rezolvări de tip deus ex machina. 

GHID DE SUPRAVIEȚUIRE ÎN ROMÂNIA MODERNĂ (7)

 Sfârșit de an financiar

De la sfârșit de noiembrie începând, până prin Ajun de Crăciun în cazuri fericite, sau până în preziua Revelionului în cele triste, începe caruselul încheierii anului financiar în România. Am stabilit deja că țara în care trăim, această Românie modernă, este disfuncțională, neașezată și prost administrată de vreo 30 de ani și ceva încoace. Și atunci sfârșitul anului financiar seamănă cu o mini-apocalipsă. Ai senzația că nu se termină un an bugetar, ci lumea însăși. Parcă suntem în cărțile lui Mircea Eliade de istoria religiilor când cosmosul epuizat de anul trecut trece printr-o implozie și o devastare, pentru a renaște în timpul dintre ani, în timpul sacru al sărbătorii. Combustie și regenerare. Toți oamenii sunt isterizați, stresați la maximum de rapoarte, deconturi, încheieri, statistici, de parcă nu se termină luna decembrie, ci Universul cu U mare. Apoi, surpriză, se instalează timpul sărbătorii, al vacanței, al haosului marcat aici de abuz de colesterol și alcool, apoi în ianuarie revenim regenerați, ca și cum luna decembrie nu ar fi existat. Ne scufundăm în illud tempus, repetăm gesturile strămoșilor exemplari, al eroilor care au tăiat porcul, s-au îmbătat de Revelion cu grație, s-au resetat, ca să utilizăm limbajul informatic, mai potrivit azi decât cel al lui Mircea Eliade. 

Cei care evoluează în sistemul bugetar din România experimentează aceste trăiri în funcție de proiectele și deconturile pe care le au. O constantă în țara asta este că banii trebuie musai cheltuiți, mai ales pe hârtie, până la sfârșit de an. Cine nu are proiecte cu deadline poate răsufla ușurat. Ceilalți trebuie să considere 1 ianuarie ca o simplă dată din niște calendare lunaro-solare inventate de om pentru a marca ani bugetari, deconturi, Revelioane și rezoluții de Anul Nou.